Nu știu cum aș putea sublinia mai clar faptul că-n cele ce urmează să spun nu-mi propun să iau apărarea vreunora din Poliție, să minimizez vreo dramă recentă și clar nu vreau să călăresc valul de antipatie anti-polițienească doar de dragul de a părea cool/amuzant/sufletist în ochii celor nervoși pe oamenii cu epoleți. Sper ca aceste rânduri să fie îndeajuns de evidente pentru intenția mea și dacă cele de mai jos te vor face să crezi altceva o să te rog să te întorci la aceste vorbe.
Ce propun spre discuție ține mai degrabă de o strategie socială (pe care n-o avem).
În ultimii ani Poliția Română și-a dat cu tesla-n ființă de nenumărate ori. Unele cazuri mai grave ca altele.
Neregulile au fost la toate etajele instituției. De la cel mai mic și „neînsemnat” polițist până la Ăi Mari care s-au bătut prietenește pe spate cu interlopii. Semn că s-au mucegăit pereții peste tot în instituție.
Din păcate ce se întâmplă zilele astea în mentalul colectiv nu ajută pe nimeni.
Presa a făcut ce știe ea mai bine. A tras de mârțoaga antipatiei și a livrat ce știe că întărâtă oamenii (și aduce audiență). Nu zic că unii polițiști n-au făcut nasoale, dar având experiență de la ușa grajdului știu cum se împachetează informația care trebuie să-i stârnească pe oameni și să-i țină cu flegma-n gură în fața televizoarelor. Ca în orice alt domeniu, presa n-a deschis dezbateri și discuții, ci a facilitat preconcepții, a întărit convingeri stereotipice și a deschis ușa unor tribunale imaginare. Presa a livrat ce a vrut poporul să audă, că Poliția-i proastă. E greu de digerat ce urmează să spun, dar presa face cu mult mai multe victime prin omisiune/dezinformare/întărâtare decât ar putea face o armată de polițiști slab pregătiți. Victimele presei sunt lovite-n cap, în fața televizorului.
Ce aș vrea să transmit, folosind puține cuvinte pentru că cine are răbdare să citească mult din ceva ce emoțional e posibil să-l enerveze, e că bucățica asta de pământ numită România are un trecut furtunos în raport cu autoritatea (poliției, în cazul de față). Doar recentul Garcea ne-a distrat copilăria și a întărit faptul că toți polițiștii sunt niște gherțoi analfabeți. Miliția comunistă a mai pus un strat de gunoi pe instituție și cu cât ne ducem mai mult în spate pe firul istoriei o să vedem că literatura/gura lumii a demonizat autoritatea cu epoleți.
Ai putea spune că românul n-a apreciat niciodată polițistul. Chiar așa, n-a avut niciodată motive s-o facă? Și chiar așa inutilă să fie instituția în tabloul mare?
Handicapul țării noastre e că nu suntem un neam civilizat din cale afară (scoateți capul pe fereastră) și nu ne permitem o demonizare a polițistului. Măcar de era el singurul meltean/cocalar/nesimțit, căzut ca prin minune într-un neam splendid de bun și drept. Polițistul este (precum politicianul, de exemplu) tot o imagine a colectivității. Dacă mergeți la Academia de Poliție din București o să vedeți că-n fața instituției se parchează așa cum un (viitor?) polițist n-ar trebui niciodată să facă. Altfel și-ar da amendă singur. Dar și ei sunt uameni, sânge din sângele poporului.
Un alt aspect important al problemei ține de faptul că polițistul, și prea puțini vor să înțeleagă asta, este de multe ori castrat ca putere de cei care fac legile. Toți plebeii prinși cu mizerii mici îi trimit nervoși pe polițiști „să-i prindă pe hoții mari din Parlament”, demonstrând o slabă înțelegere a modului în care funcționează statul. În mintea fiecărui frustrat prins cu 80 km/oră în localitate polițistul trebuie să intre în Parlament și să-i pună cătușele lui (pe cine are individul boală).
Pentru că ăsta e nivelul de înțelegere.
Asta nu scuză faptul că Poliția Română este o instituție plină de neprofesioniști, grași, analfabeți, oameni lipsiți de empatie ș.a.m.d.. Dar dacă se dorea altfel nu mai eram țara lui „merge ș-așa”. Că și în învățământ e nasol, dar românii protestează DOAR pentru salarii, nu și pentru ce e pe lângă salariu (infrastructură, pregătire, condiții etc.). La fel și când vine vorba de Poliție. Se cer salarii mai mari, dar nu se cere nimic altceva. Reportajul Recorder de acum câteva luni n-a mișcat societatea civilă așa cum mă așteptam. În loc să existe proteste/susținere pentru reformarea Poliției s-a jonglat între milă, resemnare și caterincă pe seama lor. Românul râde de ăia plătiți să-l apere. Râde de ei că-s echipați cu praștii și Logan. Sesizați umorul trist?
Vedeți ce complexă-i treaba?
Emoțional e super ușor să urăști polițiștii. Toți porci, toți ineficienți (doar arestează babe care vând pătrunjel), toți grași și corupți. Dar nu-s toți așa, cum nu-s toți profesorii violenți, analfabeți, și nici toți doctorii șpăgari și indiferenți. E important și cine vrea să-ți spună că „toți sunt”. Și de ce. Eu, dacă aveam vreun interes să destabilizez în timp o țară îmi frecam palmele de fericire că vulgul își pierde încrederea în polițiști, medici, profesori.
Din nou. România nu-și permite să demonizeze o instituție atât de necesară (la manual) într-o țară atât de (încă) needucată.
Biserica Ortodoxă Români a avut o strategie bună de marketing, știind că instituția are o criză de credibilitate și imagine. S-a folosit, organic, de viralizarea cazurilor pozitive. Un preot care ajută sute de copii, unul care mai dă un colț de mâncare, un altul care face un bine. Și așa mai uită lumea de preafericiți. Dezavantajul Poliției e că românului îi vine ușor să spună de un preot că-i sfânt, mai greu să laude un polițist. Nici instituția cu epoleți n-ajută, având o comunicare cringe, penibilă, cu polițiști recitând din Eminescu și jucând prost în filme proaste. Dar asta se întâmplă și pentru că pe scaunele cu decizii stau unii care n-au habar, ori se cred prea buni. De ce stau acolo? Păi cum am putea să îi schimbăm? N-avem cum. E imposibil, nu?
Strategia pe termen lung e simplă: dacă demonizezi o astfel de instituție oamenii își vor pierde încrederea în ea. Și-n polițiști. Și atunci îți e cel mai ușor să corupi și să te lași condus de interlopi care, vorba aia, sunt „mai de încredere”. Asta vreți? Pentru că asta o să primiți.
Altfel spus, românii trebuie să salveze Poliția Română de trei lucruri:
- Modul autodistructiv și stângaci în care Poliția Română vrea să-și facă o imagine bună (dar ies stângăcii penibile);
- Modul în care presa inoculează în mentalul colectiv că polițistul e un parazit;
- Faptul că se cere prea mult de la o instituție slab finanțată (ăștia fug după hoți cu Logan) și castrată din anumite puncte de vedere.
Acum puteți să vă gândiți și singuri cum e mai bine, dar vă reamintesc faptul că trăiți în țara în care polițistul e văzut ca un demon, timp în care a mai vedetă femeie din show-bizz recunoaște mișmașuri pe linie ereditară, conexiuni cu interlopii și plebea o privește cu respect. Nu mai vorbesc de copiii jmenarilor din tranziție care acum sunt eroi pe banii tăi.
Aici suntem.
Faceți ce vreți, râdeți, scuipați, dar peste ani nu cred c-o să fie bine.
2 răspunsuri
Să nu uităm că foarte mulți aleg o carieră în poliție doar pentru salariu și perspectiva unui loc de muncă stabil și a ieșitului la pensie la 45 de ani. Cred că și asta e o problemă. E clar că ăia nu sunt foarte entuziasmați de jobul lor și nu prea au chef să-și facă treaba.
Da, ai dreptate într-o arie foarte mare la asta se gândesc la câștig dar un lucru e cert pentru majoritata, mai ales când apra copii, au nevoie de bani, acesta nu-i un lucru incert, asigurarea unei educației pentru respectivul, nevoi materiale fie ele mai rarefiate sau masive, exemple ar fi așteptări mari peste medie, ca el sa ajungă mai departe, de fapt sunt frustrările adultului că el na putut pentru ca na avut, dar când a dobândit na mai încercat, e vorba de stagnare, putem spune ca societate e adânc înfiptă în idealul
” Am încercat n-am reusit gata mă las.”
Știu e al naibii să nu încerci sa te îmbunătățeși dar de fapt nar trebui să începi de la zero, sa completezi ce nai și după poți să-ți spui obiectiv gata pot să-mi construiesc propria statuie am o baza știu că e greu(de fapt nu pot să o spun decât obiectiv, fiecare se naște cu greutățile lui dar nu înseamnă că vei ieși câștigător din acest joc, deocamdată eu nu cunosc orfani milionari sau boschetari întreprinzătorilor ) fac, încerc, nu renunț încă n-am ieșit din joc.