Când vine vorba de locuit în chirie pot spune că am vreo 8 ani de experiență. Nu le-am încercat pe toate, dar am avut parte de câteva experiențe memorabile. Dar despre toate acestea cu altă ocazie.
Ce vreau să vă spun…
Acum stau în chirie la un cetățean care nu mai locuiește de ceva ani în țară. S-a mutat în Spania. Încă din prima zi a hotărât să facem totul legal. Eu când am auzit „legal” am crezut că „legal…”, dar el se referea la „legal legal”. Adică semnat contract și mers cu el unde se merge, depus la unde se depune, plătit taxe.
Eu mă obișnuisem altfel. Combinația aia de semnezi un contract la oha (mai mult pentru siguranța propietarului că nu-i pleci aiurea și poate încerca să te șantajeze cu asta) și „dacă întreabă cineva pe scară spui că ești un nepot/verișor”.
Acum nu se mai întâmplă asta pentru că noul propietar s-a lăsat virusat de vestici și vrea să plătească taxe la stat. Așa se strică România.
Anul trecut a pierdut ceva zile pe la cozi încercând să înregistreze contractul și să plătească cele aferente.
Anul ăsta n-a mai ajuns la ANAF așa că m-a rugat să trec eu pe la reprezentanții statului și să las un plic cu acte. În mod normal o treabă de 5-10 minute. O făcea el pe net, dar România nu-i cablată la secolul 21. Mă mir că nu ne trimitem taxele cu porumbei zburători, ori poștalionul.
Ajuns la ANAF…
În primul rând, voi ați a fost vreodată într-un sediu ANAF? Eu știu doar două (Sector 5 și 3), dar nu-mi imaginez că altele sunt cu mult mai diferite. Nici la Muzeul Antipa nu surprinzi așa bine vechiul.
Le înțeleg perfect pe doamnele de acolo că-s sictirite și plictisite. Au un mediu de muncă îngrozitor. Până și groparii lucrează într-un ambient mai plin de viață, colorat și vesel.
Acestea fiind zise, nu le mai judecați pentru că-s sictirite. Cum altfel să lucrezi în asemenea clădiri, într-un sistem atât de greoi și plictisitor?
Și că vorbeam de sistem, aici e marea bubă. Ca să depui o declarație prin care statul se va alege cu marafeți, ai nevoie de n-jpe chestii. Declarații, contracte, buletine, împuterniciri. Și tot frecușul pentru că vrei să lași niște bani pe care să-i dea Dragnea pe găleți, în loc să cumpere o vopsea colorată pentru pereții la care se uită plictisite angajatele ANAF.
În concluzie, n-am apucat să înregistrez actele pentru că (mereu) lipsește o foaie.
Statul român mă duce cu gândul la un șuț de buzunare care urlă la tine în autobuz: „nu te supăra, poți să vii mai aproape ca să-ți iau portofelul? Așa… poți să desfaci tu fermoarul buzunarului? Perfect. Mulțumesc.”
