Ne-am abrutizat extraordinar de mult. Suntem obosiți, stresați, și prinși în a strânge în noi cancere pe care le înghițim, respirăm și auzim. Nu mai vedem nimic. Bine, nu suntem orbi, ci chiori.
Ni se curăță pâcla de pe ochi la ocazii speciale când în schimbul unei sume mai mici sau mai mari credem că am schimbat lumea și viața cuiva. Câțiva bănuți dați de Crăciun/Paște îți cumpără capa de erou.
Sunt surprins de mine când văd cu câtă naturalețe și indiferență trec pe lângă cerșetori. Ca mine mulți alții. Mă și văd trecând pe lângă unul care n-are ce să mănânce și-mi văd indiferent de treabă. De ce fac asta? Probabil mă gândesc la faptul că nu-l pot salva și nu vreau să mă încarc cu durerea altora. Le am pe ale mele. Nu mor de foame, dar mna…
Mi se pare absolut incredibil cum viața a reușit să ne transforme în zombi. Nu ne-am înrăit (neapărat), ci am devenit incredibil de indiferenți.
Probabil e un mecanism defensiv.
Dacă te-ar impacta toate dramele moderne ai sta în pat toată ziua, sub plapumă. Cu toate astea, nu putem ignora faptul că suntem fabulos de pasivi pentru o societate atât de modernă, conectată și „mai bună”.
Sunt multe aspecte care evidențiază sângele rece uman, dar printre cele mai fascinante pentru mine sunt (non)reacțiile vis-a-vis de prostituate.
Îmi e peste puteri să înțeleg cum de într-o lume în care feministele și feminiștii se bat cu pumnul în piept și condamnă cu sânge orice glumă despre sexul sensibil încă mai avem femei care îngheață seară de seară pe bulevardele orașelor pentru mâncare.
Știm că majoritatea sunt bătute, abuzate psihic și fizic, răpite, dar nimic. „Nu-i ok să rănești o femeie, dar alea nu-s treaba mea”.
S-au scris destule cărți despre prostituție, se știe ce e în mintea lor și ăia care încă mai rulează caseta cu „sunt în acele condiții pentru că ele vor asta” sunt echivalentul celor care cred că planeta-i plată și construită de daci.
E clar că-n politicieni nu-ți poți pune baza (și până acum n-a vorbit nici măcar unul despre problema prostituției, de ce ai deschide o asemenea cutie a Pandorei?), dar la câți oameni trec zi de zi pe bulevardul Mihai Bravu din București n-a remarcat nici măcar unul influent că-s niște fete care muncesc la limita crimei organizate?
E bine că ocazional le mai dau polițiștii amenzi. Îmi și imaginez dialogul:
- Ce faci?
- O sug pe bani.
- De ce?
- Păi puteam să am o viață mai bună, să fac studii, să am o familie și o situație psiho-emoțională normală, dar pur și simplu așa-mi place mie să stau noaptea pe bulevard, să mă bată unul că nu-i fac bani și să mă las abuzată de străini.
- Aaa. Ok. Credeam că e o chestie care ține de mediul în care te-ai născut, de traume, dar dacă e alegerea ta poftim amenda!
Bine că a ajutat și cinematografia și industria porno care a fetișizat treaba.
E ridicol.
Mi se blochează neuronii încercând să înțeleg cum de legea e atât de inaptă în contextul în care fetele alea nu-s acolo de capul lor (uneori peștii le mai vizitează – vezi lucrurile mai clar de pe bicicletă). Înțeleg că-i mafie și am toate motivele să cred în conspirația că-s unii sus puși care facilitează toată mizeria asta, dar cu toate astea unde-s apărătorii femeilor, oamenii de care nu mai poți spune o glumă? Unde-s sensibilii ăia care au mereu vorbele umectabile la ei? Societatea aia civilă foarte preocupată?
Nu vreau să spun că-i vina cuiva în mod particular pentru ce se întâmplă seară de seară pe șoselele din România, dar „activismul” ăsta de doi bani pe care-l facem cu repetitivitate e ca o felație de 50 de lei într-o seară rece pe o stradă întunecată.
Ne vedem la KFC-ul mare de pe Mihai Bravu. De la geamurile lui se vede cel mai bine prăjeala de afară.
Un răspuns