Discutam recent cu un prieten pe tema poluării. Ne puneam întrebări dacă e suficient să avem paie de hârtie. Dacă e suficient să reciclăm selectiv. Dacă e suficient să mergem cu traista de material la cumpărături ca să nu mai cerem punguță de plastic. Dacă e suficientă aia și ailaltă.
La nivel local pare că e suficient. Orașul tău e posibil să fie mai curat, mai liniștit, totul mai frumos și aerisit. Dar cum nu trăim în bule de sticlă, ci parte dintr-un sistem global, este arhi-insuficient să facem doar schimbări locale. De altfel, orice schimbare în comportamentul de consum care nu modifică structura de producție (și modul în care aceasta afectează zona de producție) nu face decât să îi provoace creativ pe cei care produc problema. „Cum spunem că facem bine/frumos/nou fără să schimbăm nimic?”. Publicitar fiind, vă garantez că o parte considerabilă din pâinile mâncate în industrie se consumă oferind răspunsuri la întrebarea de mai devreme. Uneori cele mai bune pâini se mănâncă oferind cele mai bune răspunsuri.
Înțeleg și sunt de acord cu ideea de „schimbări micuțe care provoacă bulgări mari”. Până la un punct. Punctul ăla nu e niciodată departe.
Principalul impediment este că schimbările micuțe, făcute într-un ritm de „hai că se poate”, nu contribuie substanțial la rezolvarea unei probleme mari. Ba chiar e posibil să o acutizeze, așa cum se întâmplă și dacă tratezi o problemă de sănătate cu potențial mortal într-un ritm de tip „dacă o bag puțin în seamă se vindecă de plictiseală”.
Dacă țările din zona A s-au hotărât să treacă la paie de hârtie și plase de material cineva trebuie să le producă. Adică țările din zona C (în scenariul în care A = țări care dau moda, B = țări care se chinuie să imite moda, C = țări care produc moda). Când se va ajunge la un plafon cu privire la vânzările de paie și traiste, punctul de la care profitul nu mai entuziasmează în clădirile de birouri (în țările din zona A), cineva-oricine va trebui să „inventeze” un nou mod de a bea din pahar (hulind paiul de hârtie) și un nou mod de a face cumpărături (hulind plasa de material).
Capitaliștii simbolici (conform teoriei lui Musa Al-Gharbi) își vor adopta rapid discursul preocupat-afectat la noile îmbunătățiri existențiale.
Deja știm, cu ajutorul anchetelor jurnalistice, că marii producători de haine nu reciclează nimic. Nici n-ar avea de ce să o facă, o haină reciclată/reutilizată fiind un evident șut în profit. Cel mult fac munți de haine vechi în țări C. Și oricum, reciclarea nu e mereu soluția (doar dacă cauți un cuvânt care prinde). Soluția reală, eu știu asta – tu știi asta – toți știm asta, este refolosirea. Reinterpretarea. Reutilizarea. Dar asta înseamnă reducerea la minim, spre deloc, a producției. Dacă un obiect poate avea mai multe vieți înseamnă că afectezi atât existența unui produs similar, cât și a unuia pe care reinterpretarea îl afectează. Deci suferă 2-3-4-… producători pentru că vrei tu ca traista să fie și căciulă, și fular, și lavetă și…
Doar dacă ne raportăm la industria de haine, sunt sigur că la ora la care vorbim sunt îndeajuns de multe cârpe, izmene și opinci pe planetă încât să îmbrăcăm toată lumea, ba chiar să aibă fiecare o garderobă decentă. A mai produce, a mai inventa trenduri, a mai da cu biciul în „depășiții” care poartă moda de acum 3-6-9 luni s-ar putea încadra fără discuție la risipă.
A produce haine trainice și a te pune de-a curmezișul modei (și constantei reînoiri) e scenariu de film. S-a făcut: The man in the white suit.
Dar risipa se face în mai multe domenii, nu doar haine. Mâncare. Transport. Divertisment. Accesorii. Locuire. Până și banalele narcise care stau într-o vază pe birou sunt o risipă. Vaza e o risipă (putea să fie un pahar), iar florile (oricât de frumoase) sunt parte dintr-un sistem care până să mă bucure pe mine vizual-olfactiv au poluat. Poate că dacă trăiam într-un oraș mai verde nu eram cu toții așa fierți să avem plante în comă (așa le zic eu florilor în vază) în case și clădiri de birouri. Dacă aveam narcise prin parcuri și alei altfel era lumea, nu? Le vezi afară, pe geam, nu înuntru, în dreptul geamului care duce spre beton.
Dar cum creezi lipsa de risipă?
Singura soluție pe care o am este curmarea plăcerii, mai precis a plăcerii actuale.
Dar când spui atât de brutal „curmarea plăcerii” pare că vrei să lovești în satisfacția oamenilor. Până la urmă, de ce te-ai pune de-a curmezișul în calea fericirii altora? Ok, poate că fericirea lor are un cost social (mic-mare, variabil), dar au muncit pentru ea, nu? E meritul lor, nu?
Inconfortabilul adevăr este că planeta (dar mai ales societatea) nu-și permite atâta plăcere cât vrea toată lumea. Există plăceri individuale (de nișă – și slavă cerului pentru ele pentru că diversitatea lor descongestionează alte zone de consum – imaginează-ți să mergem toți doar la Mamaia/Costinești/Vama Veche!), dar există și plăceri de masă. Fashion-ul este una dintre ele. „Nevoia” de mașină este una dintre ele. Vacanțele în anumite destinații o altă „nevoie”. Realitatea este că nu toată lumea poate avea din acestea.
Cum foarte strașnic și meticulos s-a lucrat la construirea „nevoii de plăceri (consumabile)” e cam același proces și în construirea opusului. Doar că handicapul PRistic e următorul: antiteza plăcerii este suferința. Deci dacă îi spui omului că îl văduvești de ceea ce el consideră plăcere înseamnă că îi provoci suferință. Exemplu: omul e învățat că e o plăcere să ai mașină. Și s-o ai la scara blocului. Orice mesaj împotriva acestei „plăceri” este inevitabil tradus ca fiind „suferință”. Indiferent că în locul mașinii de la scară ai o altă plăcere (copac, bancă, loc de joacă), ea este o plăcere mai puțin individualistă (aș spune chiar o plăcere comună), iar atacarea directă a plăcerii individuale (și bine cimentate) creează un disconfort.
Revin iar la fashion: fashion-ul îți spune că a te îmbrăca frumos („frumos” a.k.a. „în trend”, „în acord cu context/grup de referință”, „întru aprecierea celorlalți”) e plăcere.
A îi spune cuiva să coasă/reutilizeze o haină, care se întâmplă că a ieșit din trend (foarte convenabil pentru producători) înseamnă să-l scoți din plăcere, să-i provoci o suferință socială (oprobiu public). Merită costul ăsta, mai ales când reintrarea în trend te costă 40-50-60 lei, eventual o sumă dezirabilă pentru că fast-fashion și cârpiță accesibilă? E posibil să coste mai mult să explici că ești altruit/ecologist/flower-power decât să cumperi ultima bluziță. De altfel, pentru îndeajuns de mulți cred că e mai ieftin să cumperi decât să explici. Costul social e mai mare.
Concluzia timpurie a acestui text este că discursul ecologist este sortit eșecului atâta timp cât „sustenabil” înseamnă opusul plăcerii. Sustenabilitatea trebuie să devină o plăcere la fel de bine și intens marketată precum ne-sustenabilitatea (consumerismul). Atâta timp cât se poziționează în antiteză nu va avea nici măcar o șansă.
Sustenabilitate de dragul planetei este de multe ori un demers clasist, iar îndeajuns de des o pălărie prea mare pentru oameni care simt că bulgărele lor mic nu contribuie la nimic. Sunt tentați să creadă în DanNegrisme, că nimeni nu influențează în bine/rău ceva la o distanță mai mare de 1000-2000 de kilometri de pământul strămoșesc. Până la urmă, ce legătură are shopping-ul pe care îl faci în mall-ul tău din Suceava cu clima din Peru?
Acestea fiind zise, (probabil) singura soluție este curmarea plăcerii consumeriste și înlocuirea ei cu plăcerea sustenabilă (dar neapărat plăcere). Cum se face asta? Pfff… De unde să încep?
