A discuta despre cinism e clar un demers care n-are cum să-și găsească finalitatea într-un articol de blog, mai ales unul care nu vrea să-ți răpească minute bune din viață (ceea ce nu promit). Ce-mi propun cu gândurile de mai jos e doar să deschid o cutie a Pandorei din care să iasă suficiente întrebări care să te frământe în perioada următoare.
Cinicul despre care o să vorbesc este acela care s-a convins că nu există un „mai bine” colectiv, că nici măcar n-are rost o astfel de misiune, e fiecare pentru el, ori are o puternică (și eronată, după mine) impresie că oamenii sunt chiar stăpâni pe soarta și deciziile lor, așa că n-are rost să ajuți pe cineva (ori doar acele cauze care te emoționează).
Ca să stabilim din start registrul în care ne aflăm.
Ce ne face cinici?
Simplist vorbind, viața. Pentru cei mai mulți dintre noi viața ne furnizează constant motive să devenim cel puțin egoiști și să spunem „fiecare cu aia a mamei lui”. Trăim un plin moment de cinism-festiv-mondial, când suntem martori la o fanfaronadă sportivă clădită pe cadavre, lucru care ne face să ne dăm seama că e un fenomen global de indiferență. Iar peste tot pe planetă sunt familii în care nici cu două salarii nu pot avea o viață, ceea ce spune multe.
Sunt multe motive, defalcate, pentru care ți-ar putea crește cinismul (ori s-ar putea dezvolta de la 0), dar eu am remarcat două elemente destul de prezente în cinicii pe care îi cunosc:
- Sărăcia financiară
- Sărăcia emoțională
Sărăcia financiară
O viață trăită în constantă nevoie (reală, ori indusă) conține ingredientele perfecte pentru o personalitate cinică și indiferentă. Înainte de toate trebuie să înțelegem că există sărăcie și sărăcie. Sărăcia are mai multe praguri, mai multe etape, straturi. Țin să precizez asta în special pentru cei care se uită din confortul casei la amărâții din corturi de carton și spun, plini de emfază, „lasă că nici eu n-o duc mai bine”. Acești oameni există, această incapacitate de a diferenția sărăcia ne doare. Din fericire există biblioteci întregi pe această temă, trebuie doar să Google.
Înțelegând complexitatea noțiunii de sărăcie am putea înțelege că modul în care ne depășim condiția este diferit și trebuie calculat diferit (și mai ales internalizat diferit). De exemplu, eu chiar dacă mi-am depășit condiția nu pot spune că am făcut un salt spectaculos comparativ cu un alt individ care a ajuns unde sunt eu (±5-10% pe scara financiară – asta fiind poate cea mai relevantă) dar a plecat în viață din rural, fără apă caldă, școală de sat românesc ș.a.m.d.. Ca să fac o analogie cu fotbalul, atât de prezent zilele astea în viețile noastre, eu am crescut în clasamentul FIFA de pe locul 50 pe 39, iar un altul cu condiția descrisă mai sus a ajuns de la poziția 183 la 40. Suntem egali, dar nu prea, n-am dus aceleași lupte. Am insistat să clarific acest aspect pentru că personal sunt sătul de oameni care n-au plecat de la cele mai medievale condiții și cu toate astea fac un titlu de glorie în (auto)comparația cu alții. Iar pe mine replica „pe mine nimeni nu m-a ajutat”, tu știind că ai avut măcar apă caldă în casă, mă distruge încet și sigur.
Evident că există și săracul care s-a ajuns (conform indicilor lui de realizare, ori conform mimetismului de valoare menționat de Veblen și Desmond Morris) și pe fondul unei lipse de educație (ori standarde) va considera că tot meritul succesului i se datorează. Ăsta e un des întâlnit orb al găinii (ori al găinarului) când fiecare căpătuit în viață are profunda credință că doar el și numai el este singurul responsabil pentru tot binele care i se întâmplă. E și asta o dovadă de crasă alienare a individului de comunitate. Printre multe altele. Și un început de cinism.
Sărăcia emoțională
Aici lucrurile sunt mai tranșante și cumva mai clare. Cum empatia ține de educație, lipsa ei (în special față de anumite categorii sociale) denotă o lacună în structura educațională. Dacă nu poți empatiza cu X categorie înseamnă că nimeni nu s-a preocupat să-ți explică faptul că acei oameni există, sunt buni, sunt de încredere, merită ajutați.
Contaminați de această sărăcie emoțională, indusă cultural, fiecare popor se condamnă la relații toxice și conflictuale cu indivizii din propria structură și vecinătate. Iar needucarea prin omisiune lasă loc de interpretări, stereotipizări și într-un final predomină caracterele cinice care-l au în gură pe „știu eu”. Dovadă stau miile de români care „știu” că n-o să primești o pâine în secuime dacă n-o ceri în maghiară, dar dacă facem un amplu sondaj o să observăm (cu stupoare!) că o majoritate zdrobitoare (99%?) dintre noi n-am fost niciodată în situația de a muri de foame în secuime și nici nu știm pe cineva apropiat care să fi trecut printr-un asemenea calvar bilingv. Nu mai spun că am profunde îndoieli că cei mai anti-maghiari dintre români au fost vreodată prin secuime, ori că au fost tratați urât pe acolo (dacă nu s-au comportat mitocănește din startul interacțiunii).
Nu-i nimic nemaiîntâlnit și ne analizat. Sociologul Robert Putman spunea că suntem ok cu alte culturi/moduri de viață atâta timp cât „stau la ei acolo” și tot ce facem e să-i privim ca pe exponate exotice, iar și mai demult Toqueville nota despre societatea americană de secol 19 că orice nu e familie și prieteni apropiați e (aproape) nimic. Profund legământ de familie, lacunar sentiment de comunitate socială.
Așa că e strâns legat de educație modul în care ne raportăm la alții.
Simboluri ale cinismului
Inițial sublinierea asta nu trebuia să existe, dar am vizionat de curând primul episod din mult discutatul și așteptatul serial „Wednesday”. Nu fac recenzie, pot doar să vă spun că dacă ați văzut cel puțin 10-15 filme și seriale pe parcursul vieții o să știți după primele 30 de minute care e cursul serialului Wednesday. Sunt mândru de mine că am ghicit cu precizie mai multe elemente.
Ce voiam să spun este că Wednesday este „Harry Potter”-ul generației de astăzi, o proiecție interesantă (și pe alocuri romantizată) a cinicului, a celui sătul de bunătate gratuită. Avem multe elemente „2022” în serial, chestii care țin de multe aspecte dezbătute zilele astea pe agenda publică, dar cel mai important pentru textul nostru e că cinicul e la loc de cinste. Da, și Wednesday e un om bun (în răutatea ei), dar chintesența e că nimic nu contează, totul e negru, mort, consumat. Faptul că serialul ăsta are o asemenea priză pentru o anumită bulă confirmă o parte din cele spuse de mine. Wednesday exprimă o tendință, nu impune una.
Bine, simboluri ale cinismului găsim și-n afara cinematografiei. Mafioții ăia de pe social-media – frații Tate, politicienii-vedetă, influenceri, bijnițarii iubiți de plebe pentru că „au furat, dar au și făcut”, toți sunt expresii live ale cinismului care ne place și ne demonstrează că trebuie să dai din coate. Dai din coate acum, te mântuiești după.
Alte expresii ale cinismului țin de modelul de locuire. Residence-urile de care tot vorbesc sunt tot o manifestare a (auto)izolării de probleme și ceilalți. Oamenii se îndepărtează de oameni în bule (aparent) perfecte. Din păcate ajung să descopere repede că și-au luat țeapă. Important e s-o și verbalizeze. Dar cum spuneam și cu altă ocazie, suntem doar cu 20-30 de ani în urma ungurilor. Mașina din parcare, atitudinea față de spațiul comun, obiceiul de consum al orașului… toate dovezi de cinism urban/social.
Revenind
Cum spuneam, viața e grea, neajunsurile sunt cu nemiluita, așa că e aproape inevitabil într-o societate săracă și nemulțumită să-ți crească numărul de indivizi care-s „fiecare pentru el”. Aș putea să aprofundez aspectul făcând apel și la structura religioasă, moștenirea istorică și (mai important) zugrăveala istorică, dar pentru asta vă încurajez cu ardoare să vă faceți timp de ai noștri Andrei Oișteanu, Bogdan Murgescu, Bogdan Bucur, Alexandru Racu ș.a.m.d..
Închei acest capitol de text parafrazând una bucată din sociologul Richard Sennett: condițiile grele de viață pot pune indivizii într-o poziție paradoxală – puternice valori etice (familiale) în conflict cu activități îndoielnice social. Sfânt cu ai mei, drac cu alții.
Cum se manifestă cinismul?
Hai să discutăm pe caz, o să ne fie mai ușor să înțelegem totul.
De câteva zile s-a pornit o petiție online împotriva publicității la jocuri de noroc în România. Pentru cei care au scos capul acum din peșteră, România este aproape cu totul acaparată de publicitate la jocuri de noroc. Ai blocuri întregi îmbrăcate în reclamă, străzi încondeiate cu săli de jocuri, online-ul te asaltează din toate site-urile cu reclame la pariuri și nu cred că-i săptămână când o vedetă să nu intre în hora influencerilor de pariuri.
E epidemie de pariuri.
În Irlanda se întâmplă o chestie senzațională în ultimele zile, tot pe problematica pariurilor. Practic, s-au pus irlandezii cu bocancii pe industria pariurilor, luptând momentan să le scoată reclamele din social-media ca mai apoi, cine știe, să le scoată de tot. Preferata mea, din propunere, e să interzică cluburilor sportive care au minori să accepte sponsorizare de la jocurile de noroc.
Între timp, pe meleagurile autohtone, au apărut discursuri individuale cinice cu privire la un astfel de demers. Am remarcat o parte din ele și la o recentă dezbatere la care am luat parte, discuție purtată tot pe problematica viciilor în România.
Ce spune cinicul?
„Păi dacă interzicem unde ajungem? Prohibiție ca-n America?”
În primul rând, orice individ care argumentează făcând apel la prohibiția americană trebuie luat de mână, dus în cea mai apropiată librărie, achiziționat cartea „Scurta istorie a beției” de Mark Forsyth și lăsat să internalizeze capitolul despre prohibiție. Dacă interlocutorul este femeie deznodământul informației e cu atât mai interesant.
Altfel, un om rațional n-ar propune niciodată interzicerea bruscă și brutală a unor droguri precum pariurile pentru că ultimul lucru pe care-l vrei, luptând pentru sănătatea unor indivizi, e să-i vezi în sevraj.
Ce-și propune scoaterea reclamelor din spațiul public, și asta trebuie subliniat, este ruperea legăturii dintre jocurile de noroc și tineri/potențiala clientelă. Practic, tai cât mai aproape de rădăcină legătura individului dintre insuccesul personal și „inevitabila” bogăție la care poate accede jucând la pariuri. Mi se pare absurd ca de la copii, ori adulți cu educație precară, să pretinzi prea multă luciditate când (cel puțin în București) ți se spune că poți ajunge bogat, jucând la pariuri, din 100 în 100 de metri.
„Dar ei nu știu? Că-s informații peste tot!” spun cei care au informații peste tot despre cum funcționează dependența.
„Nu e problema mea”
O să încerc să transform acest punct în concluzie pentru că altfel n-o mai terminăm.
Chintesența textului e să înțelegem că fiecare individ lăsat în urmă ajunge, inevitabil sub o formă sau alta, să afecteze întreaga turmă. Imunitatea de turmă nu se aplică doar la viroze, ci și la mentalitate.
O să exemplific cât mai clar și simplu de înțeles: un individ dependent de pariuri nu este doar problema lui. Un dependent poate avea o familie (destui au). Așa că dependența lui se răsfrânge asupra familiei. Copilul unui dependent nu se poate dezvolta armonios, așa că societatea indiferentă nu se poate baza pe el la adevăratul lui potențial.
Dacă pariorii sunt mult prea noi în mentalul colectiv poate vă e mai ușor să înțelegeți impactul alcoolicilor asupra familiei și colectivității. Nu știu în ce univers roz trăiți de nu știți pe nimeni care a crescut fără cel puțin un alcoolic în familie. Un alcoolic lasă în urmă o formă de ciroză socială și familială de care apoi colectivul o să se izbească în trafic, la muncă, în magazin.
Acest lucru e valabil pentru orice formă de viciu normalizat până la boală.
Concluzie
E nevoie să concluzionez cu speranța că m-am făcut înțeles: problemele individuale nu sunt doar individuale. Un individ abandonat în viciu va trage după el și alții.
Da, putem să ne izolăm în residence-uri, formând un fel de ghetou venețian, fără geamuri spre exteriorul trist și gri, dar ce uită adepții izolării e că și ei sunt dependenți de cei de afară. Unii dintre dependenți le livrează prețioasa mâncare la pachet, le repară prizele, le montează aerul condiționat. Sunt rude, prieteni sau colegi de muncă.
Nu mai spun de cinicii artiști care se izolează de cei pe care îi conving în boală. Dar nu pot emite pretenții de la cei mai simulați oameni.
Mai spun unii „păi și ce să facem, punem reclame la legume pe blocuri?” De parcă asta e ceva greșit. Doar simplul fapt că unii indivizi văd absurdul în sănătos și curat arată cât de bolnavi de cinism suntem.
Nu vă pot rezuma tot ce simt că e util și merită descoperit individual în următoarele lucrări:
- Building and dwelling – Richard Sennett
- Orice de la Andrei Oișeanu. Orice
- Apostolatul antisocial – Alexandru Racu
- România și Europa – Bogdan Murgescu
- Sociologia proastei guvernări în România interbelică– Bogdan Bucur
- Scurtă istorie a beției – Mark Forsyth
- Psihologia mulțimilor – Gustave Le Bon
- Despre democrație în America – Alexis de Tocqueville
- No logo – Naomi Klein
- The Metropolis and Mental Life – Georg Simmel
- Zoomenirea – Desmond Morris
Dacă citiți o parte din astea ar trebui să aveți deja îndeajuns de multă curiozitate încât să săriți în altele.
Un răspuns
Să legalizeze tot în plm, tot să fie ok în plm