O reclamă despre o femeie singură și tristă

Mihai Vasilescu se întreabă pe blogul lui „ce a vrut să spună autorul celei mai recente reclame Teilor?”. Zoso a dat deja un răspuns, dar am simțit că e incomplet și mi-am pus tichia de staniol și am început să supraraționalizez de dragul faptului că-mi place să bat câmpii, exersând argumentări care să-i facă pe oameni să se întrebe „oare sub ce pod doarme Bonea?”

Eu nu știu dacă cei de la Teilor și-au propus să ne arunce atâtea subtilități sociale în 35 de secunde, dar le-a reușit de minune mișculațiunea și cred că o minte antrenată poate să vadă „ce a vrut să spună autorul” așa cum în filmul Matrix avem o mulțime de subtilități filosofice, sociologice și psihologice.

Aș putea rezuma spotul Teilor într-o singură frază? Da. E despre femei singure și triste.

Dar e insuficient, așa că o să mă scufund mai mult în argumentație.

Personajul principal al reclamei este o celebră „femeie-mileu”, așa cum le boteza Einstein pe manechine (cum, nu știai? Da, Einstein a avut un citat celebru și despre asta), vedetă a spațiului carpato-danubiano-pontic. Aceasta se află, de sărbători, în Roma. Italia. Să fie o trimitere către originile ei românești? Să fie un atac asupra dacopaților de acasă, ea fiind la opulență și românii sub stresul facturilor mărite la gaze? Aici trebuie să-mi recunosc micimea și să fiu sincer: nu știu dacă doamna Catrinel Menghia stă opulentă-n chiloți în fața Colosseumului din dorința de a arăta că sorgintea dacică a cucerit Roma (cu bijuterii și budigăi), ori se vrea un mesaj cu manta pentru cei de acasă, un fel de „tot Roma e mai tare, oricât wi-fi au inventat dacii”.

Îmi e greu să-mi dau seama.

Spotul își propune să dea și o palmă conformismului anti-feminist. La Roma, în perioada asta, e destul de răcoare. Azi sunt vreo 8^oC (conform Google). În următoarea perioadă vremea se menține pe la 8-10-12^oC. Nu-i gerul de pe lume, nu-i de izmene, dar nici de chiloți pe balcon. Conformismul românesc ar spune „pune dracu’ ceva pe tine că răcești la ovare… și te vede lumea!”, dar Teilor (via Menghia) îți transmite că în fața frigului și monumentalei istorii romane poți să stai și-n chiloți, pulovăr și pantofi cu toc. Anarhie la ovare și tendoane!

Reclama începe cu fraza „e povestea mea”. Dar care să fie această poveste?

Povestea unei femei singure în vacanță, într-un hotel de lux decorat ca o garsonieră de middle-class aspirațional din Berceni care și-a spart tot creditul pe un brad kitschos de plastic, un televizor prea mare pentru raportul canapea – ecran și cadouri. „Povestea mea” înseamnă să te surprinzi singură de cadourile pe care ți le-ai făcut singură.

Și după ce ai deschis un cadou pe care pare că ți l-ai luat singură te arunci în internet pentru a comanda un alt cadou.

Parcă la filosoful Gilles Lipovetsky am citit ceva despre foamea asta de strălucire, foame care nu se stinge niciodată și e direct proporțională cu insatisfacția de pe alte planuri (carieră, relații ș.a.m.d.).

„Povestea mea” înseamnă să dansezi singură și să te răsfeți singură în fața oglinzii.

Publicitaristic vorbind am putea spune că e o îmbrățișare a sinelui, dar fiind ființe sociale nu putem omite lipsa de contact real cu alte ființe umane. Oare am putea să trăim fericiți dacă ne-am închide în garsoniere-hotel și ne-am răsfăța non-stop cu bijuterii pe care să le purtăm în timp ce dansăm în chiloți?

„Un cadou ce mă inspiră să dăruiesc mai departe”, spune femeia singură de la Teilor. Dar actul dăruirii „mai departe” se ratează în forma lui fizică pentru că personajul principal părăsește camera de hotel oferindu-se doar pe sine drept cadou vizual celor din categoria gulerelor albastre, meserii precum cea de străjer hotelier. Fie el costumat pe placul oaspeților bogați, paznicul de hotel nu-și permite nici în visele lui cele mai umede să-și cumpere vreodată bijuterii și să danseze în chiloți cu ele.

Mai sunt multe aspecte interesante care merită abordate vizavi de reclama Teilor. Dar mi-a amintit de un interviu cu Vica Blochina (avem și referințe d-astea lângă Lipovetsky) care povestea că acum câțiva ani plângea sngură într-o cameră de hotel, înconjurată de diamante și haine scumpe. Poate că Blochina era mai bună (și realistă) în reclama Teilor.

Poate că e ceva acolo despre emanciparea feminină și faptul că în epoca în care trăim nu mai e nevoie de un El care să cumpere diamante. Ori despre faptul că turismul își revine cât de cât, păstrând distanțarea socială la un diamant distanță om de sărac. Poate că e vorba despre hikikomori, fenomenul japonez al autoizolării, varianta europeană fiind un fel de opulențomori, izolare prin statut.

Sunt atâtea aspecte interesante ale spotului încât nici nu-mi imaginez că aș putea reduce totul la un banal „manechină celebră-n fesierii goi încercând să convingă amărășteni că-și permit vibrație bogată la preț de sticlă de mall”.