Recent, răsfoind blogosfera românească, am dat peste headline-ul unui blog: „E simplu… Fii fericit!”. N-o cunosc pe Lolrelai, autoarea blogului care-și întâmpină cititorii așa. N-am vreun motiv s-o ridic în slăvi, ori s-o beștelesc.
Tot ce pot spune despre ea e că postează texte „motivaționale”, „de suflet” și altele din același registru. De obicei încadrăm aceste articole la poptămașisme (eu le mai numesc și „pizdisme”), dar nu putem spune asta despre blogul unei femei pentru că doar platitudinile scise de bărbați sunt demne de luat la bășcălie.
Așa cum spuneam blogul începe cu „e simplu… fii fericit!”. Și asta e profund greșit.
La câteva zile după ce a apărut Lolrelai în viața mea m-am trezit urmărit pe Instagram de un speaker motivațional. Pe contul lui numeroase clișee, plus clasicul „trăiește viața pe care o vrei, nu pe care o ai”.
Din nou, profund greșit.
Nu e simplu să ai viața pe care o vrei, nu e simplu să fii fericit. Fericirea e greu de obținut, uneori imposibil.
Există fericire în sărăcie, există fericire în bogăție, dar toate astea țin de un tipar de gândire individual, puternic influențat de mediu, educație, caracter și mulți alți factori.
Nu văd unde-i simplitatea în fericire.
Dacă era atât de ușor să ai o viață bună nu mai aveam loc de fericiți pe insulele exotice și-n restaurantele cu multe stele Michelin.
Fericirea e o treabă atât de individuală, dar cu influențe puternice din exterior, încât n-ai cum s-o generalizezi. E ca sexul. E ca și cum ai spune că fericirea înseamnă doar poziția misionarului. Și că-i simplu să faci sex doar în poziția asta. Când colo sunt sute de poziții, unele mai acrobatice ca altele. Și toate provoacă fericire și plăcere.
Dar ce te faci cu oamenii care găsesc fericirea în a nu face iubire trupească? Te poți căca-n gusturile oamenilor (vorba mamei)? Nu poți.
Vai de mine, câte fericiri.
Dar ce te faci dacă fericirea ta nu corespunde contextului social? Dacă te fericesc femeile cu burka, dar țara asta nu acceptă așa ceva? Dacă te bucură nespus tinerele cu batic, la coadă la moaște? Dacă te fericește toleranța, dar n-ai cu cine?
Vai, ce grea e fericirea.
Trendul ăsta motivațional (care nu cred c-o să moară vreodată) le lasă impresia oamenilor că pot ajunge orice, că fericirea e la un sacrificiu distanță.
Statistic vorbind e foarte ușor să n-ai noroc și implicit fericirea pe care simți „c-o meriți”. E mult mai ușor să alergi după o fericire imposibilă și să eșuezi lamentabil, decât să-ți calculezi rațional șansele și să abordeze o strategie și atitudine mai rezervată.
Sunt multe de discutat despre fericire și factorii ei. La fel de important e de luat în calcul și faptul că suntem o generație care crede că merită totul. Inclusiv fericirea. Trăim cu „ți se cuvine” în minte și autosuficienți.
Dacă avem smartphone la purtător nu înseamnă că viața-i mai ușoară. E la fel de grea, s-au schimbat doar fronturile.
E adevărat că unii sunt fericiți. Dar ei nu sunt un exemplu. Ei sunt… ei(?).
Acestea fiind zise, sperând că am deschis pofta de o dezbatere vis-a-vis de fericire și motivaționalele ieftine (nu ne costă nimic să spunem pozitivisme) vă reamintesc evidentul: viața n-are cum să fie fericită din moment ce o mare parte din ea o petrecem dormind, pe WC, consumând și sperând. E cel mult ok.
