Dacă îmi iau viața la bani mărunți sunt multe momente care au contribuit la starea mea actuală. N-aș schimba nimic din ele (bune sau rele) știind că ăsta-i rezultatul. Și în ciuda faptul că mi-ar lua o altă viață să enumăr toate punctele și conexiunile cruciale, două aspecte au o poziție fruntașă în această listă.
Familia mea n-a câștigat niciodată la Loto
O amintire foarte particulară a copilăriei mele constă în momentul din săptămână când tata băga un bilet la 6/49. Era un ritual interesant, mă lua cu el, eu primeam un loz, el își alegea numerele și plecam de acolo încrezători că „săptămâna asta iese”. Mai ales dacă alegeam și eu șase bucăți. N-avea cum, copilul are mână norocoasă că e copil.
N-a câștigat niciodată premiul cel mare. Doar micuțenii cât să-și spună că și-a acoperit costurile de pe bilete. Dar marele premiu ne-a ocolit, uneori cu o ironie fină (picând fix numerele de lângă cele alese de tata). Motiv să-și spună că-s aranjate. Și să mai bage o fisă.
Dar a fost un noroc fantastic să nu câștigăm. Am puternica senzație că o sumă atât de mare, în buzunarele noastre în anii 90, ne ruina ca familie și indivizi. Mă și văd la cafele cu tot felul de Poponeți, asta dacă nu-și selectau anturajul doar la copii de tați securiști. Cred că atât de mulți bani ne duceau la sapă de lemn.
Părinții n-au plecat la muncă în străinătate
Ai mei au trăit post-comunismul ca cei mai mulți dintre părinții noștri. Au făcut pe dracu-n patru să fie ceva bun pe masă, să fie facturile la zi, haine bune, curate, bani de educație, ba chiar puțin extra comparativ cu alții. Raportat la vremurile respetive nu mi-a lipsit nimic, ba chiar eram printre puținii norocoși cu bani de buzunar la școală.
Și cu toate că le-a fost greu, n-au plecat niciodată la muncă în străinătate. Știu că au mai existat discuții. Ba chiar într-o perioadă mama se gândea să se alăture sutelor de mii de femei plecate peste hotare, „doar pentru câteva luni, maxim 1-2 ani”. Până la urmă nu s-a mai întâmplat asta, s-a tras din greu aici.
Căutam niște date despre numărul copiilor care între 1990 și 2025 au crescut fără cel puțin un părinte plecat la muncă în străinătate și nimic nu e clar, dar ne învârtim pe la 1.100.000 – 1.200.000 de copii români care în toată această perioadă au petrecut niște ani fără cel puțin un părinte plecat la muncă.
M-am gândit la toate astea citind Camping de Lavinia Braniște, una dintre cele mai apreciate cărți ale anului 2025. Cartea este atât de bună încât doare.
În contextul recentelor discuții despre ce au de citit copiii români la școală, ce literatură să le facă poftă de literatură, Camping ar trebui să fie lucrare de căpătâi, ba chiar subiect de Bacalaureat. M-aș mira să nu le placă din moment ce e despre mulți dintre ei. Și nu neapărat pentru vreo caracterizare de personaje (ceea ce oricum trebuie), ci mai degrabă pentru caracterizare de context. E vorba despre o româncă, mamă, plecată la muncă în Spania. Și dinamica dintre ea și țara lăsată în urmă pentru o scurtă perioadă (devenită ani de zile), relația cu un fiu pe care l-a crescut prin scrisori, mesaje și apeluri, dar și despre sentimentul de străin la tine acasă și străin în străinătate.
O carte superbă care merită consumată împreună cu filmul documentar „Iubirea nu e o portocală” (2022), despre mamele din Republica Moldova care după 1990 și-au lăsat copiii în grija soților și au plecat să muncească în alte țări.
Știu că se discută enorm despre decrețeii, dar în spațiul limitat al dialogului social ar trebui să găsim loc și pentru badanței (de la badante – îngrijitoare la domiciliu, termen folosit în Italia și devenit simbol al româncelor plecate la muncă. La egalitate cu „căpșunar”, „culegător” ca importanță, dar fără atâta încărcătură maternă/feminină).
Mi s-ar părea absurd și sinucigaș social să nu ne întrebăm ce au înțeles din parentalitate copiii crescuți la distanță. Și cum să reparăm această nedreptate socio-economică, ori să ne asigurăm că ea se oprește cândva. Ei cum își cresc copiii? Ce relație au cu părinții lor după atâția ani? Cum stau cu respectul de sine și altele importante? Sunt bine? Sunt fericiți? S-au împăcat cu copilăria? Au acceptat? Se răzbună? Compensează?
Cartea Laviniei Braniște nu e minunată pentru că ne prezintă un context excepțional, ci e perfectă pentru că pune bazele unei dureri generale. Ar trebui să ne intereseze cum și ce sentimente îi bântuie pe părinții care s-au simțit nevoiți să-și abandoneze copiii pentru o perioadă nedeterminată. Îmi cer scuze pentru cuvântul „abandonat”, nu vreau să pun conotația negativă pe care o știm de obicei, dar sunt ferm convins că unii dintre ei au simțit o formă de abandon și nu folosesc alt termen.
Pentru 1.1 milioane de copii (astăzi adulți o parte dintre ei) lipsa unui părinte în primii ani de viață e cu siguranță o rană deschisă. Doi e ceva inimaginabil. Mie mi se părea o eternitate când tata lipsea câteva zile (fiind șofer), nu pot să-mi imaginez ce e aia să plece mama/tata cu lunile/anii și să-i vezi pe casetă/video call.
De altfel, societatea zilelor noastre vorbește deloc despre meseriile care țin familii întregi separate și potențialele rezultate ale unor astfel de contexte (m-aș hazarda să arunc cuvinte precum „divorț”, „depresie”, „femicid”, „sinucidere”).
În timpul școlii am avut doi colegi ale căror mame erau în Italia la muncă. Cu mintea de acum mă uit retrospectiv la interacțiunea cu ei (și viețile pe care le duceau) și văd lucruri aproape unice în relația lor cu școala, bunurile pe care le aveau (și le primeau din străinătate), banii și ceilalți copii. Sunt ferm convins că mamele lor au făcut tot ce au putut ca să le fie bine, doar că binele material are un uriaș cost emoțional.
Citind Camping n-am putut să nu mă imaginez într-o copilărie fără mamă/tată, ori amândoi, plecați la muncă pe te miri unde ca să-mi trimită bani să termin o școală, o casă, un rost. Nu cred că puteam compensa lipsa lor fizică cu altceva decât opulență.
De ce e important să discutăm și rezolvăm problema celor peste 1 milion de români crescuți fără cel puțin un părinte?
Golurile astea se manifestă ani buni (poate toată viața), de multe ori cu un cost pentru toată lumea. Nu mai spun că și părinții lor (dacă mai sunt în viață) își manifestă – politic? – frustrarea că au fost nevoiți să plece, să sacrifice ani de zile de auto-alienare de cei dragi, ca să se întoarcă la ceea ce percep ca fiind nimic, ori insuficient.
Deci printre noi sunt peste 1 milion de copii și părinții lor, bușiți din fașă și gata oricând să răzbune nedreptatea la care au fost supuși. Și frustrarea lor e pe țară. Pe ea se răzbună dacă vor s-o facă.
Cum crezi că or s-o facă? Cum ai face tu?
