Mecanicul meu, bogăția mea

Acum vreo săptămâna un prieten avea nevoie urgent de un mecanic auto bun. L-am ajutat cu mecanicul meu, cel care în mai puțin de un an mi-a câștigat încrederea, după ce mi-a fost recomandat de alți oameni de încredere. Între timp am mai trimis un alt prieten la el și cred că până la finalul anului să tot fie 4-5 care au trecut poarta garajului pe vorba mea.

Mă furnică un real sentiment de putere și bogăție când am ceea ce se numește bagaj social. Aproape că aș putea să îi spun avere socială. 

Dacă cineva are nevoie de un electrician bun, și eu îl am în portofoliul de relații, dețin o reală resursă umană. E a mea, relația mea. La fel și pentru zugravi, bucătari, publicitari ș.a.m.d.. Dacă mă suni la 11 noaptea că ești în Buzău și vrei neapărat să mănânci o cioarbă bună, faptul că eu știu unde ai putea să faci asta îmi dă un sentiment de putere. 

Această avere individuală, a relației și experienței, ne face pe unii dintre noi să punem capul mai liniștiți pe pernă. Fiind ființe sociale, a avea la purtător niște contacte sociale de calitate îți pot da un mare confort. 

Bagajul ăsta social se face greu și cere multe resurse interne (care țin de cel care le are), dar mai ales externe (care nu depind de individ).

Țineți cont de aspectul ăsta. O să revenim la el.

Cel mai vizionat episod de Speaker Demotivațional este cel dedicat oamenilor care n-au bani mulți dar își cumpără telefoane scumpe. Este despre telefoane, dar la fel de bine poate să fie despre săracii cu mașini scumpe, săracii cu vacanțe scumpe etc. 

Ce e foarte interesant la episodul ăla demotivațional este că prin cele +700 de comentarii de pe Youtube există unul care explică foarte bine (scurt și la obiect) de ce nu este atât de absurd să achiziționezi ceva scump în ciuda nivelului financiar pe care îl ai: presiunea de a arăta că ești, totuși, un om de succes. 

În 2019 când postam episodul nu știam la ce se referă comentatorul anonim.

Trei ani mai târziu treceam de poarta Penitenciarului Rahova pentru a cerceta percepția luxului în rândul deținuților și din lecturile despre consumerism, lux, devianță ș.a.m.d. aveam să aflu (și înțeleg) că cei mai strâmtorați membrii ai societății sunt, de fapt, nevoiți să consume. Forțați să consume. Mai ales un anumit tip de lux (luxul accesibil pentru cei mai mulți dintre ei). Atlfel riscă să fie ignorați și excluși din orice grup, ajung pradă unui sentiment de singurătate și inadecvare (Zygmunt Bauman). Practic, bogații dau moda, săracii trebuie s-o urmeze după posibilități dacă nu vor să fie percepuți (și să se simtă) degeaba.

Când citești asta te gândești inevitabil la amărâții care își cheltuie banii pe lux accesibil (haine din mall, ceasuri, telefoane scumpe, mașini cât de cât), pentru că ăsta e stereotipul cu care ești bombardat de media, social-media și legendele/bârfele de zi cu zi. „Haha, n-are după ce bea apă, dar se fălește cu Vagabond”. Dar există și oameni care n-au bani mulți și fac opulențe pe care nu le condamni cu atâta ardoare precum faci în alte cazuri (știi tu care). Sunt oameni simpli și de bun simț care schimbă televizoarele des, fac case urâte și mari, risipă de bani pe lucruri aparent funcționale, dar nici ei nu investesc în cărți, cursuri, facultăți. Nu-i condamni pentru că nu-s stridenți ca Alții. Și poate îți sunt și rude, prieteni.

Marele jurnalist Cristian Geambașu dădea cu șpițul în maneliști că nu-l citesc pe Harari înainte de culcare, taxând cu manta și opulențele celor blamați, ignorând neam-prostia pe burta goală a colegilor de breaslă care se dau rotunzi după capacități și presiunea grupului social. E plin social-media de jurnaliști-influenceri care se pozează la scump, ei fiind acolo ca rezultat a 300 de știri/lună despre Nimeni și Nimic.

Dar despre asta-i vorba, bunurile pentru care ne zbatem sunt pe atât de importante pe cât ne lasă grupul de referință să credem. Și la grupul de referință nu renunți când îți spune Geambașu, că dacă nu mai mergi cu Mișu la baeram nu te cheamă Geambașu la simpozioane. Grupul ăla de referință e ca mecanicul meu: o resursă.

De exemplu, eu fiind hipster am foarte mulți prieteni hipsteri. Și ăștia pun multă presiune să avem cel mai proaspăt și copt avocado la micul dejun, pe care să-l mâncăm în timp ce ne plângem că orașul e plin de mașini. Așa că eu în fiecare dimineață cheltui mii de euro pe avocado copt și șervețele cu care-mi șterg lacrimile provocate de șoferii care nu merg cu autobuzul sau bicicleta. De ce nu renunț la acest grup? Pentru că am muncit pentru el (cu resursele mele) și n-am vreo garanție că dacă mă duc în gașca „șaorma la micul dejun” o să fiu acceptat, relevant și ajutat la nevoie. Așa că e mai deștept și sigur să stau unde am deja o plasă de siguranță.

Da, grupurile sociale sunt plase de siguranță, așa „urâte” cum sunt pentru alții.

Zilele trecute postam pe aici pe blog că cititul e scump și având această pasiune plătești trei facturi: financiară (prețul cărților), emoțională (costul din jurul ambientului necesar lecturii fructuoase) și social (prea mult citit te costă relații).

Am repostat textul pe Facebook după ce am ieșit de la târgul de cărți Gaudeamus, loc în care am lăsat aproape 200 de lei pe 5 cărți, preț care mi se pare uriaș pentru cei mai mulți dintre români. 200 lei sunt pentru unii bugetul de mâncare pe 2-3 săptămâni. 

Când am atras atenția asupra faptului că e scump să citești (dar și să mergi la teatru, operă, concerte – alea care nu-s moca de la domn Primar), mi s-a răspuns cu „priorități”, ori „pentru băutură și țigări au bani”. 

Aici începe distracția.

Poate-s influențat de ce am tot citit în ultimii ani, cu toate că a fost foarte echilibrat stânga-dreapta la nivel doctrinar (vezi pe Instagram toate lecturile din ultimii ani), dar mi se pare (și nu doar mie) că societatea din care facem parte e ghidată spre o viscerală ură, antipatie și indiferență față de cei mai săraci dintre noi. Poate că are legătură cu observația lui Alexandru Racu („Apostolatul antisocial”) că Iisus a fost transformat dintr-un stângist pacifist într-un lider spiritual al celor de dreapta care cred că „doar cine vrea reușește” (și alte mantre motivaționale cu parfum de corporație). 

Poate că ni se trage de la visul american, acela al sacrificiului până la moarte pentru un pumn de dolari, vis care ne-a fost pistonat ca fiind singura expresie a succesului individual (și ca grup dacă te preocupă soarta macro). Poate suntem prea absorbiți de societatea spectacolului și ne-am aliat de toți fiind spectatori și creatori deopotrivă la o mare scenă de divertisment cinic, ori empatic de fațată („sunt om cu tine dacă ești trafic/rating/vizualizare/like/share/subscribe cu mine”). 

Cert este că tot mai mulți indivizi ai zilelor noastre sunt pe barba lor și vădit împotriva celor care „nu fac destul”.

Și nici nu știm ce e aia sărăcie. Credem că sărac înseamnă exclusiv să n-ai bani. Sărac e și ăla fără relații sociale. Fără un grup de referință de valoare. Fără standarde. Și astea vin… cum crezi că vin? Sărac e până și cel mai șmecher interlop din Cuca Măcăii, pentru că ieșit de acolo e mort de foame. Sărăcia e complexă și are multe straturi. Sărac e și ăla care dă 1.000 de euro pe iPhone și apoi mănâncă o felie de pâine pe pâine. Sărăcia chiar e boală grea și de multe ori e asimptomatică.

Închiși în bule (de divertisment, de locuire, de vacanțe, de aspirații) suntem total alienați de o mare parte a realității. Acum vreo 5 ani făceam o cercetare pe consumatorii de bere și treceam de granița Bucureștiul. Doar 10-15 kilometri. Intram în primele comune, în timpul săptămânii, dimineața (octombrie-noiembrie). La „5 minute de metrou” cum ți-ar spune dezvoltatorii de Residence. Încă de la 9 dimineața era lume la cârciumă, își dădeau startul pentru o zi de muncă cu o bere ieftină. Sărăcie, alcoolism, parenting „modern”, frustrare, teren fertil pentru conspirații și politici răzbunătoare (de AUR). Te uiți la ei, cu ochii de Residence, și ghidat de narativul nou parcă-ți vine să-i judeci că nu fac destule pentru propria evoluție, că n-au alte priorități, că nu renunță la vicii, anturaj și context ca să fie o variantă mai bună.

Parcă toate cărțile și studiile despre contextele care-i aruncă pe oameni în cele mai deprimante valuri trec drept „scuze” și „tertipuri să nu muncească”. Presa îți arată că săracii nu se sacrifică și nu acceptă orice job (indiferent de costurile aferente sacrificiului), tinerii sunt proști și răi care nu vor să muncească pe 2.500 de lei (în București? Cu chirie? Ha!), cerșetorii sunt niște leneși (asta când nu sunt mincinoși care noaptea dorm la hoteluri de 5*), iar cine nu se zbate ca tine nu merită nimic. 

Mai nou văd prin București noi campanii (Primăria Sectorului 5 & Poliție) prin care cerșetoria e condamnată. Ești încurajat să spui STOP cerșetoriei. Pur și simplu, mergi la un cerșetor și spune „bă, ia gata! Stop de aici! De ce ești sărac? Gata, STOP!” În timpul ăsta poți să stai liniștit, Primăria & Poliția se ocupă de toate aspectele care prilejuiesc cerșetoria… Mă mir, de zile întregi n-am mai văzut vreo știre despre cum cerșetorii mănâncă la restaurante scumpe pe banii naivilor… presa doarme?

Și toate astea de mai sus se întâmplă în timp ce datele arată că viața e, de fapt, mai grea pentru cei mai mulți. Poate sunt job-uri, dar sunt prost plătite și ajungi ca-n versurile lui Kazi: muncești ca să-ți permiți să muncești. Păi asta-i viața? Asta-i glorie? Halal!

Iar lumea bună nu știe/vede că șansele să ajungi să-ți freci coatele cu săracii sunt mai mari decât cred. Și prăpastia dintre ăia care au și ăia care n-au se adâncește (global & local). Deci cresc șansele să ajungi sărac și se rupe podul să treci înapoi.

Dar ție ți s-a basculat în cap că „nu e adevărat, doar cine nu vrea nu are”. Iar orice discurs empatic e „stângism prost”, „comunism” ș.a.m.d.. Adevărata mântuire vine când fiecare e pentru el (iar comunul e tot egoist), iar ca valoarea asta să fie supremă i s-a oferit și un luciu spiritual și național. Țara te vrea de succes, religia te vrea de succes. Empatia e pentru cei slabi. Empatizezi îi ajuți pe Alții, Alții care vor răul familiei și nației tale. E o rescriere a vorbei „toți pentru unul, unul pentru toți” în „toți pentru câțiva, câțiva pentru fiecare în parte”. 

Mi se pare că s-a reușit un mare lucru: clasa de mijloc cu aspirații urăște și disprețuiește tot ce e cu 0,1% sub ea. Moral, financiar, spiritual, dacă ești din clasa de mijloc ajungi să antipatizezi orice e sub tine și să-l consideri piedica ta spre evoluție. Dacă tu ai cu 2 lei în plus la salariu înseamnă că ești cu 2 clase peste cei pe care ai reușit să-i depășești. Ăia-s proști și leneși, tu ești tare, îți permiți o rată și mai mare pentru o cutie de chibrituri și mai strălucitoare, într-o bulă și mai arogantă. 

D-aia când spun că e scump să citești (ori să ai o viață culturală) mi se reproșează că-i țin în brațe pe unii care nu-și fac ordine în priorități.

Că beau și fumează în loc să-și cumpere Milan Kundera. Că dau bani pe BMW și cluburi, în loc să meargă la muzee. Comediantul Teo avea cândva o bucată despre ăștia care nu dau bani cerșetorilor că-și cumpără alcool. Dorm pe stradă, le e frig? Ce vrei să facă cu banii tăi? Să-și completeze colecția de romane polițiste?

Că nu s-a înțeles faptul că, de fapt, cei mai avizi după un minim de panaș, sunt și cei mai disperați. Că mall-urile nu-s pline de bogați, ci de disperați. Că e un model cultural prevalent și presiunea e mai mare să arăți că ești cineva, decât să arăți că ai ceva în cap. Nu e (doar) vina lor, e pur și simplu ceea ce se pretinde. Dacă „proștii” n-ar mai cumpăra bunurile pentru care sunt blamați s-ar scufunda toată lumea. Cum spuneam și-n Revista Golan, societatea actuală nu-și permite femei cu încredere în ele (industria de beauty & fashion ar sucomba). La fel și-n cazul „proștilor” care aleargă după lux accesibil. Dacă ăștia s-ar deștepta, ar îmbrățișa minimalismul smart și eco, sistemul economic actual ar cădea și toți superiorii care-și dau ochii peste cap în muzee și la operă ar tremura că nu mai au ce să lucreze în publicitate, marketing, și alte conexe oceanului de panaș.

Când li se reproșează săracilor că nu-și prioritizează nevoile, fugind după escapism ieftin în detrimentul culturii, se ignoră aspecte clare. În textul despre prețul culturii spuneam că pentru a băga chestii în cap trebuie să ai o liniște materială și spirituală incredibilă. Eu îmi permit luxul să citesc 60-70-80 de cărți pe an pentru că nu alerg 12 ore pe zi după pâine, nu-mi rup spatele, nu sunt stresat. Am un mecanic auto bun (deci implicit relații sociale bogate), prieteni de încredere și resurse de alte forme puse deoparte. Ca mine puțini.

„Să meargă la bibliotecă dacă n-au bani de cărți” e noul „să mănânce tort”.

Din păcate atitudinea de discriminare față de săraci (financiar, social, educațional ș.a.m.d.) vine tot din analfabetism. Există analfabetism științific, bula bună nu se uită pe statistici, nu înțelege datele, nu acceptă datele. Dacă la ei pe stradă e liniște și curat au așteptările să fie la fel peste tot, iar unde nu e sunt siguri că e din „prostie” și „rea-voință”. Scurt, fără discuție.

În concluzie, vreau să las câteva aspecte pe care am să le detaliez cu altă ocazie, dar care pot încheia textul ăsta: 

• Generația millennialilor, adică cei născuți între 1981-1996 (conform unor categorisiri care nu se aplică tocmai corect țării noastre, dar fie), a eșuat. O să detaliez într-un alt text, dar mă uit la frații și surorile mele de generație și suntem mult sub zoomeri (1997-2012) din multe puncte de vedere. Din păcate noi nu pare că am putut să ne lepădăm de greaua moștenire a parentingului de tranziție și nu putem să ieșim din cinismul care ne caracterizează. Zoomerii par pur și simplu prima generație interesată de ceilalți și cauzele suferinței lor. Să sperăm că nu-i stricăm așa cum noi am fost stricați cu dictonul „dacă ajuți ești luat de prost”;
• Trăim într-o profundă și virală cultură anti-sărăcie în care individul în nevoie este blamat că nu face destul. Iar individul condamnat de sărăcie la acte deviante este judecat fără drept de apel. Nu ai scuze, „puteai să alegi” (liberul arbitru transferat din religie în societate, acela care îți dă voie să faci ce vrei, dar dacă nu faci ca el suferi teribil);
• Având handicapul traumei comuniste, orice înseamnă și îndeamnă la social/comunitar este ștampilat ca fiind „comunist”, deci rău. Priviți doar discursul anti-mașini în urban. A lupta pentru aer mai curat, străzi mai siguri, orașe mai liniștite, este considerat un discurs „comunist” care atentează la bunul individual, mașina, expresia succesului personal în lumea zilelor noastre;
• Clasa de mijloc este atât de frustrată de propriul efort de a scoate nasul din apă încât se împinge în toți ceilalți care se scufundă sub ea. Între timp din yacht i se strigă „încât puțin și ești aici cu noi, trebuie doar să vrei!”

Sper că s-a înțeles de ce am început cu mecanicul meu. Apropo, omul e chiar bun dacă aveți nevoie.