Mândria din alcool și bucuria viciului

Am tot ruminat la o parte din gândurile de mai jos, dar o postare făcută recent de Lucian Mîndruță m-a ajutat să-mi definitivez ideile. 

Mîndruță spunea că nu mai bea alcool de vreo 7-8 ani. Foarte bine. Făcând o plimbare prin secțiunea de comentarii am ajuns și la câteva inevitabile opinii din categoria „n-ai trăit viața”, „ai ratat multe” ș.a.m.d..

Acum puțin timp eram cu tata la un meci de fotbal pe stadion și când m-am dus la buticul stadionului să iau o răcoritoare am auzit trei indivizi, un domn trecut de 60 și doi pe la 20+, discutând despre berea din meniul magazinul:

  • Au băgat bere? a zis bărbatul în etate.
  • Da… dar e fără alcool.
  • A, a spus dezamăgit primul.
  • Știți cum e… berea fără alcool e ca… mai bine nu mai bei decât să bei fără alcool, a concluzionat unul dintre tineri în timp ce toți dădeau din cap afirmativ.

Relația mea cu alcoolul e oarecum spre deloc.

În liceu am consumat îndeajuns de mult și iresponsabil încât să-mi doresc să mă întorc în timp pentru a mă lua la șuturi, plimbările cu stand up-ul au potențat niște manifestări bahice (cum spunea un cântăreț român despre turneele lui din anii ’80: „nimeni din public n-a zis vreodată <<hai să mâncăm o friptură>>, toți erau cu <<hai să bem un păhărel>>”), iar de vreo 1-2 ani mă declar plictisit de alcool, nu mai văd fun-ul, gustul nu mi l-am format îndeajuns de bine astfel încât să mă dea pe spate vreo bijuterie în pahar (de asemenea, sunt prea zgârcit să cheltui bani pe alcool) și mi-am dat seama că pot să dansez ca Elaine în Senfield și fără un pahar la bord. Dar de departe îmi e cel mai silă de paharul care „trebuie”, ăla împins bărbătește în față la evenimente și chermeze unde cineva se simte inevitabil jignit dacă nu bei. Ador să-i „jignesc” pe oameni prin lipsa mea alcoolizare. 

Nu știu încă dacă sunt pentru abstinență, dar știu sigur ceva mai multe despre prohibiție după ce am citit „Scurtă istorie a beției” de Mark Forsyth. Știi chestia aia pe care cel mai probabil o tot repeți când vrei să-ți dai cu părerea despre prohibiție și ce s-a întâmplat în SUA? Nu-i chiar așa. Intră în prima librărie și dacă n-ai chef să cheltui 35-40 de lei pe carte poți să răsfoiești capitolul de 10-15 pagini. Îmi mulțumești după.

Problema cu alcoolul este că oamenii, la modul general, văd consumul ca pe o decizie arbitrară, individuală, cu consecințe doar pentru consumator. Ceea ce nu e adevărat (și asta mă face să am totuși o viziune mai restrictivă vizavi de consum). Alcoolul are „talentul” de a te prinde, mai ales în societățile unde e glorificat („e bărbătește să bei”). Un băutor înrăit nu se distruge doar pe sine, ci cam tot ce e în jurul lui. Victime colaterale. Cam cum vă imaginați copilăria unui om alături de adulți alcoolici? Ori dinamica unui cuplu unde unul sau amândoi sunt alcoolici? Ori vibrația din colectivul unde se produce niște alcoolism? Ori presiunea pe sistemul medical pentru astfel de persoane? Toate cele de mai sus se aplică și fumătorilor, asta dacă nu ești „în filmul” ăla comic în care crezi că fumătorii își plătesc îngrijirea pentru cancer prin acciza. Ha. Caterincă. Bine, aici e și paradoxala abordare pentru vicii: pe unii îi lăsăm să-și facă rău (ba chiar tolerăm publicitatea viciului), pe alții îi băgăm la pușcărie pentru că nu-i specific cultural să aia și ailaltă, ori Doamne-Doamne a înmulțit vinul, nu cuiul.

Paranteză.

Curioasă specia asta. La 2235 de km de București sunt unii care-și dau cu unele vicii și n-au nici pe dracu’, pe când la noi dacă-ți dai cu același viciu te ia Dracu’. Nu că sunt interesante granițele viciului? Ori cum la alți 2000 și ceva de km, în cealaltă direcție, alcoolul e buba, dar aici e mucho macho?

Închid paranteza.

Altfel spus, alcoolul nu e vreo sculă de basculă. Poate (și subliniez poate) că-i bun/bunicel/okuț paharul ăla de vin roșu la inimă, dar știm sigur multe altele mai bune pentru inimă. Și dacă vrei să-mi arunci în față un „bunicul meu a trăit 412 ani și a băut zilnic…” aș putea să te invit să transpiri vinul ăla din corp cum o făcea bunicul tău, pe câmp nu în șezut la calculator și Netflix. Oricum, n-ai tu stofă să trăiești viața bunicului tău de pe lângă paharul ăla de vin zilnic. 

Cât despre glorificarea băutului… 

Prea multe dintre poveștile bărbaților din generația lui tata încep cu „eram la o băută”. Nu îndeajuns de multe se și termină fericit, ori cine știe ce subiect de film sau carte. Doar o mână de oameni care-și beau mințile până se întâmplă gravitația, ori ceva de ordinul inerției. Ba chiar am auzit glorioase povești despre cum pe vremuri (când roșia avea gust de roșie și lumea era mai bună, politicoasă, deșteaptă, nu făceau challenge-uri pe TikTok ș.a.m.d.) se așezau bărbații la băută de vineri seară până duminică și beau. Non-stop. Atât. Pur și simplu beau. De ce? Probabil asta era cea mai bună opțiune când voiai să omori timpul pe care nu știai să-l petreci altfel pentru că erai parte dintr-o categorie socio-profesionalo-educaționalo-financiară care vedea alcoolul ca fiind și cool, și pansament emoțional, și medicament universal, și afrodiziac, și apă, și…

E trist să văd că încă se mai poartă alcoolul ca etalon de masculinitate și distracție, dar lumea nu s-a schimbat prea mult, doar am avut eu ocazia să schimb niște grupuri de referință și cărți. Ce se poate face? Sunt aici să subliniez probleme, nu să dau soluții pe care nu vrea nimeni să le audă. Oricum, nu simt că putem avea o conversație sănătoasă despre alcool cât încă mai suntem înconjurați de „specialiști” în ale băutului, ăia care știu cum se face (sunt cam tot ăia care știu ei cum să conducă cu viteză pentru că ei știu și dacă-ți spun asta îndeajuns de des înseamnă că știu – îi recunoști și după lipsa centurii de siguranță… pentru că ei știu). 

Colac peste pupăză, avem și un personaj în Las Fierbinți, bețivul satului, care la ocazii e singurul capabil să aibă un discurs lucid și viralizabil. Beat fiind. Un fel de „vedeți, doar bețivii sunt deștepți și știu chestii”. Nu zic, în vino veritas, dar sa nu exageramus, exageratis, exagerat (am făcut latină cu profa de rusă).

Să nu uităm și de geniala filosofie de viață a viciosului, aia că „doar n-o să renunț la X, o bucurie am și eu”. O să remarcați faptul că fraza menționată mai devreme iese de cele mai multe ori din gurile unor oameni cu venituri medii spre mici (ori deloc), educație oarecum spre cât de cât și un consum mediu spre mare de produse vicioase (alcool și tutun), produse de calitate medie spre foarte mică. Adică ai o „bucurie”, dar nu o savurezi la calitate maximă a calității, ci doar a cantității pentru că ești a) prea sărac; b) prea needucat în arta viciului (tot un efect al sărăciei). Celebra „berea trebuie să fie puternică și amăruie” definește cel mai bine băutorul care se uită la o bere cu adevărat bună și spune „mda… e okuță…” pentru că nu știe să bea bine (dar mai ales puțin și scump).  

Dacă n-avem ce să ne spunem la un pahar de apă…

Un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.
Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.