Cobor la metrou. Mă așez pe scaun. E capăt, e gol, e liniște. Deschid aplicația GetPocket de pe telefon și încep să scrolez prin articolele salvate acum luni de zile. Deodată, din stânga mea, aud un urlet: „ANTONIO, FĂ CU MÂNA LU` TAC-TU!”.
Mă întorc.
10 scaune hăis o doamnă și un copil, amândoi cu ochii lipiți de ecranul telefonului. Fac live pe Facebook.
Mă prind imediat că-s într-o conversație cu rude plecate din țară. Încet metroul se umple de călători. Doamna continuă conversația. Bine, nu vă imaginați că-și spuneau prea multe. Din telefon se auzeau niște fâșâituri și ceea ce părea un televizor uitat deschis pe undeva. Se auzea bine, telefonul avea boxă bună.
Antonio, copil din metrou, urlă spre ecran: „TATĂĂĂ! Acum trebuie să apeși pe butonul cu X ca să intri în meniu! Aoleuuu!”.
Intervine mama, „Mariane, îți arată Antonio când vine la tine. Să nu strici PS-ul băiatului!”.
Copilul se pleoștește pe scaunul de metrou și bagă capul în bărbie. „Până mă duc eu acolo îl strică de tot…”.
Din telefon răzbate un „Antonio! Gata, nu-l mai atinge tata. Aici îl las!”. Iubita/soția/ibovnica intervine: „Mariane, ce mai e pe acolo? Plimbă puțin camera…”.
În tot acest timp metroul circula. Mă și miram de unde au internet așa bun pe mobil că eu dacă vreau să citesc o știre importantă la metrou nu am atâta bandă/semnal.
Dar mna, net folosești, net primești.
Deduc din mișcările doamnei și ale copilului că bărbatul le arată de prin casă. Femeia se mișcă ciudat din corp, întorcând gâtul de parcă ar putea să vadă de după ecran. Îl dirijează în gura mare. „Acolo, pe raftul ăla, ce e?! AHA. Ai pus alea în frigider? Deschide frigiderul să văd că le-ai așezat frumos!”.
Cred că bărbatul s-a conformat pentru că femeia a dat aprobator din cap. Ba chiar a plusat cu un „bine că n-ai spart vasul cu sarmale. Am stat cu frică!”. Între timp băiatul își scoate telefonul și butonează ceva. Mă-sa-l ceartă. „Antonio, de ce nu vorbești și tu cu tac-tu?”. Copilul e plictisit de atâta vorbă. Mai mult se privesc și-și urlă chestii. Că-i gălăgie în metrou și nu se aude bine.
Eu a trebuit să cobor după câteva stații, dar ei tot Live erau. Vorbeau tare, se priveau intens, ea îi arăta ce aglomerat e în metrou, el o mai plimba puțin prin casă.
Așa-i când ți se spune că-i frumos să faci Live. Să video-comunici. Sincer, dacă tehnologia asta n-a fost inventată pentru a ne arăta oalele cu sarmale nu știu care-i rostul ei.
Și înainte mai erau câte unii care vorbeau tare la telefon în public, dar acum pot video-discuta tare în public.
Dar toate astea fac parte din trendul generației. Bromania&Antonia ne-au tâmpit un an întreg să facem live-uri de peste tot. Că așa-i cool și modern.
Și eu am prin listă oameni care, ocazional, dau drumul camerei de filmat și vorbesc cu ecranul. Își povestesc nimicurile și, din când în când ca lăutarii, mai aruncă un „Salut X-ulescu, seara bună și ție!”.
