Incompatibilitatea adevărului istoric

Ieri am fost să văd documentarul „Cazul inginerului Ursu”. Îl găsiți la cinema zilele astea. Poate o să fie și pe internet.

Pe foarte scurt: 1977. București. Cutremur. Cad multe clădiri. Ceușescu vrea ca totul să revină la normal mai repede decât se poate. Cere ca anumite blocuri din Centru să fie fușărite ca să nu mai stăm în mijlocul orașului cu basculante, macarale, urât. Inginerii își dau seama că Ceaușescu e un idiot, dar tac. Inginerul Ursu trimite o scrisoare către Europa Liberă și ține un jurnal intim despre situație. O colegă de muncă îl toarnă la Securitate. Ăștia găsesc jurnalul. Îl omoară în 1986.

Documentarul se concentrează pe ce s-a întâmplat după 1989 când fiul inginerului Ursu se chinuie să găsească vinovații pentru moartea tatălui. 30șideani după Revoluție încă nu s-au găsit vinovații (în ciuda probelor) pentru că…

Partea interesantă este că pe 4 iulie 2023 (mutat pe 27 iulie) o să se dea verdictul final. Final final. Final final final. 30șiceva de ani de proces ca să se pronunțe „ne/vinovat” în dreptul celor care ți-au omorât tatăl. 

Din documentar reiese că vinovații or să scape. Și probabil că asta se va și întâmpla. (later update – da, au scăpat).

De ce?

Hai s-o luăm altfel.

Vă mai amintiți când discutam despre reformarea sistemului bugetar (despre care am să revin cu altă ocazie pentru o analiză și mai deprimantă)? Am stabilit că nu poți reforma un sistem care s-a întins peste tot și care ne afectează pe toți. 

N-o poți da afară pe tanti Geta de la Ghișeul 3 pentru că tanti Geta l-a angajat și pe băiatul ei într-un birou. Și băiatul și-a adus iubita la altă secție a instituției. Și iubita fiului doamnei Geta are un unchi. E și el pe undeva, plimbă o hârtie în clădire. Și tot așa. Unii dintre ei își fac treaba, alții o mimează, alții ar putea termina munca pe o lună dacă ar cunoaște puțin Excel, ceea ce înseamnă că poți concedia 30-40-50% dintre ei. De ce nu-i poți concedia? Pentru că tanti Geta e mătușa ta. Ori verișoară cu mama ta. Ori băiatul ei e cel mai bun prieten al tău. Ori iubita lui e sora ta. Ori unchiul iubitei băiatului doamnei Geta e tac-tu. Înțelegi? Societatea civilă nu poate protesta/cere reformarea sistemului bugetar pentru că societatea civilă e rudă/încuscrită/prietenă cu oamenii din sistemul bugetar.

Cele de mai sus sunt valabile pentru orice instituție a statului român. Oriunde există cel puțin un individ care nu prestează la potențialul poziției. Dar nu-l poți da afară (că are contract solid) și pentru că „oameni suntem”. Și e tac-tu, e bătrân, stă și el la un birou încă 4 ani până iese la pensie. Ori e băiatul tău și… „ce să facă? Să dea în cap?”

Vrei eficiență în societățile românești? Vrei rapoarte de performanță, analiză de personal, colectiv de muncă profesionist și orientat către dezvoltare? Vrei să adopți anumite tehnici de analiză specifice privatului și să eficientizezi astfel încât să nu-ți plimbe 10 oameni o hârtie, ci să-ți lucrezi un om, pe calculator, treaba a 10 analfabeți tehnologic? Nasol. Cineva din cercul tău de apropiați o să sufere.

Așa că nu poți reforma ceva ce lovește atât de aproape de casă. 

Așa și cu justiția post-1989. 

România a avut aproximativ 500.000 de informatori în perioada comunistă. 500 de mii. 11.000 de agenți de Securitate și 500.000 de informatori. Ce înseamnă asta? Locuitorii din Iași și Craiova. Împreună. Practic, dacă am muta toți cei 500.000 de informatori + agenții am avea al doilea cel mai mare oraș din România (joac-o p-asta Cluj!).

Acum, gândește-te că pică Ceaușescu. 

Ai 500.000 oameni care au dat cu pâra pentru el și sistemul lui. Unii au zis nasoale de rude și vecini, alții au spus nimicuri pentru că s-au simțit obligați s-o facă, ori erau speriați. Cert e că niște note informative s-au semnat. Unii dintre informatori au beneficiat de tot felul de ajutoare. Și-au făcut relații, bagaj social. Pile. Aceste conexiuni au rămas și după decembrie 89. 

Ăia 500.000 au astăzi copii. Nepoți. Veri. Unchi. Frați. Surori. Prieteni. 

După 89, folosind influența/relațiile pre/post-revoluție, și-au făcut una alta. Case, firme, au plătit educația pentru copii, au ajutat familia și prietenii. Acum, poate, sunt cea mai bună și etică variantă a lor, în ciuda faptului că și-au consolidat începutul democrat pe turnătorie în comunism. 

Ce faci? Ce le faci? 

Poate am lăsat impresia cu cele de mai sus că mă refer la domnul Constantin, președintele de bloc de la scara a II-a, care a turnat un vecin în 87, și-a făcut niște relații, și în anii 90 a avut bani să-și dea băiatul la Medicină, să-i plătească niște șpăgi și acum fii-su are o clinică privată, mai multe afaceri în zona medicală și o duce bine. Nu.

Mă refer, în principal, la capii din Securitate, ăia care au făcut banii grei în tranziție, ăia ai căror copii sunt azi patroni mari, dețin străzi, x număr de chermeze și spelunci, plaje de oportunități, terenuri, afaceri. Pe unii îi vezi la televizor, alții dețin postul TV, ori magazinul de unde ai luat televizorul. Păi copiii lor e posibil să-ți fie șefi. Prieteni. Colaboratori în business. Ce faci? Ce faci cu informația că ta-su lui Gigel a fost Securist, că a furat, că a omorât? Ce faci tu cu condamnarea tatălui celui alături de care vinzi covrigi, gadgeturi sau haine? 

D-aia zic. 

Nici azi nu se condamnă securiștii și capii comunismului care și-au văzut de democrație după 89 pentru că ei au copii, rude, prieteni. Poate ești unul dintre ei. Și e inimaginabilă o astfel de situație, cel puțin pentru România, în care copiii se întorc împotriva părinților, prieteni împotriva prieteni, rude împotriva rude, pentru principii dintr-un trecut apropiat/îndepărtat (în funcție de cum îl vede fiecare).

Ce să facă tânăra generație cu informația asta? Cum o internalizezi? Cum să se simtă cei care azi trăiesc prost, conduși de copiii celor care au turnat vecinii care ascultau Beatles? Și asta e doar o situație.

N-o să se condamne niciodată adevărații vinovați ai revoluției, ori din clica lui Ceușescu. Pentru că timpul trece și sângele se amestecă, ne încuscrim, împrietenim, lucrăm cu/pentru moștenitorii lor. 

„Ce a fost a fost…”

În concluzie, nu putem condamna comunismul/Securitatea fără să ne pregătim să lovim aproape.