Georgeisme
Numele meu este anxietate și am George Bonea.

Imunizarea la suferință, strângerea de fonduri și statul asistat

Las următoarele gânduri pe care le-am rumegat destul cât să ajung la următoarele concluzii. Pe scurt că nu-i timp de pierdut.

  1. Imunizarea la suferință

Oamenii devin imuni la suferință. Tristețea altora ne mișcă puțin spre deloc cu cât suntem mai departe fizic și emoțional de suferind. D-aia #JeSuisFranța, dar #JeSuis deloc țări aflate mai departe geografic, religios sau etnic. Empatia românească pentru Ucraina are și scuza proximității, a unui potențial inamic comun, a faptului că suntem la fel de albicioși, ortodocși ș.a.m.d.. Normal, „suntem cu toții oameni”, dar suferința srilankezilor ne lasă cam reci (și oricum, mass-media nu se obosește să explice prea bine ce se întâmplă la 2-3.000 km distanță). Nu spun că nu e bine să empatizăm cu ucrainenii (dacă ești analfabet funcțional o să înțelegi fix pe dos), doar explic pe foarte scurt de ce o facem doar cu ei (și eventual cine-i mai la vest pe hartă, țări la al căror statut/condiție tânjim. Și pe unde mergem în vacanțe).

Imunizarea la suferință se întâmplă de cele mai multe ori la nivel micro. Acolo o vezi cel mai clar.

În fiecare zi suntem bombardați (via media clasică, ori internet) de cazuri triste. Copii bolnavi, bătrâni bolnavi, oameni fără case, povești triste, drame. Când vezi în fiecare zi că e suferință pe planetă (dar mai ales în proximitate) ai tendința naturală să mai ignori din suferință. Altfel, probabil, te vei sinucide. Creierul își instalează de la sine un ad-block la suferință umană și doar câteva drame trec de filtrul personal, acele nasoale care ating o coardă foarte sensibilă și personală. Exemplu: te întristează câinii comunitari, nu oamenii care dorm pe stradă. O variantă. 

Nu e nimic anormal în ce am spus mai sus, nu este apanajul acestei societăți („reci, bolnave, distrusă de internet, care nu mai crede în Dumnezeu și…”). Așa a fost mereu și așa o să mai fie.

2. Strângerea de fonduri și donații

Acum ceva timp m-a certat un domn pe Facebook pentru că n-am vrut să dau mai departe mesajul lui prin care cerea sânge pentru copilul lui bolnav. Din păcate nu văzusem mesajul lui, el a crezut că l-am văzut și am dat cu „seen” și a considerat că din înălțimea #influenkărelii mele nu am coborât să-l ajut. 

Trecând peste acest episod aș vrea să spun următoarele despre cei care cer ajutorul pe Facebook. S-ar putea să ajute:

  • Facebook-ul este un ocean de dramă umană. Oricare alta apărută sub formă de postare acutizează cele scrise la punctul 1;
  • Algoritmul Facebook are un mod foarte arbitrat prin care hotărăște care dramă e mai demnă să ajungă organic la mai mulți oameni. Cinic, dar așa-i platforma. Unii copii bolnavi sunt mai demni de reacții lacrimogene virtuale în detrimentul altora, așa că algoritmul o să micșoreze audiența unor cazuri;
  • Oamenii de pe Facebook văd zilnic cazuri triste. Au probabil sensibilități formate (ajută anumite categorii). Oricât de disperat e un caz trebuie să fim raționali și să înțelegem că nu toți simțim la fel (sunt șocat cu câtă indiferență trecem pe lângă oameni care n-au casă și dorm pe stradă). Să nu reamintesc dihotomia iubitori de animale vs. iubitori de copii (pe vremea câinilor comunitari exista această râcă);
  • Cei mai mulți oameni au deja o misiune personală pentru care luptă/donează. Așa că o poveste tristă care nu e pe nișa lor de suferință nu îi va mișca deloc (iar algoritmul Facebook va consuma aiurea o bucățică de reach pe cineva neinteresat de cauza ta).

Ce vreau să spun e că Facebook-ul nu este un mediu perfect pentru strângerea de donații. Și există riscul să cădem în capcana „nimeni nu mă ajută, oamenii sunt sălbatici”, dar să fie o problemă de cum ți-ai vândut suferința online și cât de mult potențial vede Facebook în ea.

3. Statul întreținut 

Am văzut prin București panouri cu spitalul (spitalele?) construit de privați din donații. Adică un euro de la mine, unul de la tine ș.a.m.d.. Periodic vedem cum unul (sau mai mulți) Copii de Aur ai Tranziției sunt eroi că strâng bani pentru spitale. Cu toate astea, îmi aduc aminte de observația unui comediant din Germania (cred) care spunea cam așa: „în Germania nu facem campanii de donații și nu cerem bani oamenilor pentru tot felul de cauze. În Germania plătim taxe și statul are grijă de cetățeni, altfel e un stat eșuat”.

România este un stat eșuat pentru că în prezent cred că doar Armata mai beneficiază de luxul de a nu face campanii prin care să ceară 1-2 Euro de la poporeni. Altfel românul donează pentru Sănătate, Educație, Infrastructură ș.a..

E bine? E groaznic.

E nevoie? Da. 

Perspective? Încrederea oamenilor în instituții și clasa politică se erodează cu fiecare element esențial construit de popor. Un stat normal nu văd cum ar putea permite să se apuce oamenii să-i facă treaba, în afara consensului de „vă plătiți taxele și ne ocupăm noi de restul”. Să facă privatul treaba statului e ca și cum m-aș duce eu la prieteni acasă să le cresc copiii pentru că „știu eu mai bine”. Și ăia să mă lase pentru că „n-are ce să fie rău”.

Știu oameni influenți și dirijați de cele mai bune intenții care pot face în mai puțin de 24 de ore ce nu poate o instituție publică în 6 luni. Din păcate toți acești oameni cu bune intenții, dirijați strict de disperarea de a face ceva să meargă, subminează imaginea statului ca element funcțional și contribuie la o și mai mare neîncredere. Marcela face pe Instagram cât 100 de politicieni în Parlament. O să spuneți că „altcineva nu face”. Și cel mai probabil n-ar face. Doar că și binele ăsta heirupist nu e lapte și miere. 

În concluzie:

  • Suferința umană poate să plictisească, ori să dezintereseze total, pe considerente care țin de proximitate fizică, emoțională, identitară;
  • Facebook nu este cel mai bun și de succes spațiu pentru strângerea de fonduri. Și dacă tu ai reușit să îndeplinești planul cauzei tale (felicitări!) sunt foarte mari șansele să contribui la o problemă mai mare – conturarea unei și mai pregnante ignorări a suferinței;
  • Un stat întreținut de indivizi care fac treabă (bună) ad-hoc n-are cum să reziste. Cine poate să mai creadă în Ministerul Sănătății când o influenceriță ridică un spital din o mână de story-uri?

3 răspunsuri

  1. Am o grămadă de ideei despre cum sună cauza asta nobilă a protejării Ucrainei, creștinism, albi, zona UE, dar NU sunt împotriva ei, n-am ce să mai explic știm și noi care este treaba cu Imperiul ȚARIST, nu a clădit nimic, doar asuprit și necăjit popoare.
    Boris hai sa vorbim de Boris, știu din câteva surse că a solicitat ca voluntari să se deplaseze în UKR. și sa ajute în luptă, nu e vorba că treaba nu e nobilă, treaba este altfel acum chiar în momentul acesta mulți voluntarii din Anglia care luptau în Afg. contar talibanilor înfundă pușcăria (deci voluntari pot merge în UKR. dar cei din Afg. stau în lagăre pt. că au îndrăznit sa lupte cot la cot cu soldați NATO anti-terro), Nu mi se pare corectă gândirea asta pur și simplu unii înfundă zdupul că au încercat sa ajute poporul afgan în numele libertăți. Deci să zic că rasismul este mai localizat în vest, Nu, e peste tot naibii.
    Bangladesh tara acea care va suferi cred că cel mai mult din cauza războiul, Ucraina vindea cereale și legume acestei țări sărace și îl vindea la un preț decent dar decent înseamnă pentru noi, 3 lei în plus pentru ei la mâncare este sărăcie.

    Statul nostru, da statul nostru eșuat care din câte văd mai recent se ocupă cu deturnarea propriilor agenți sub acoperire, teze de doctorat bătute la xerr…la presa lui Gutenberg, că nici pe-acolo nu se pricep. De spitatlele din donați, în România mai nou este un stat în stat în care cetățeanul și-a făcut partid fantomă și încearcă să miște ceva în sistemul acesta de rotițe uzate, tot ce fac donațiile este o cărpire a societăți au inpact dar comparat cu sistemul țări e mică oaza dar nu asta este important de ce nu se fac proteste simbolice în numele unui spital, nu am văzut așa ceva sau sa întâmplat și a fost înghițit de vidul știrilor despre accidente și botox în buci.
    Donațiile sunt bune în detrimentul aproapelui mai necăjit nu în a n-e demonstra că un om face ceva în 4 zile și politicieni României reușesc doar în 4 ani e clar treaba pute, ori nu-și plătesc oameni taxele ori politicieni sunt lepre de getou.
    Treaba cu sensibilitatea scăzută la suferință, Românul din păcate George încă suferă când vede accidente dar uită are memorie de pestisor de aur suferă la comandă și a doua zi uită de ce a suferit ca un patern al creierului, șterge datele respective deoarece îl afectează mai ales atunci când condiția sa se apropie de condiția victimei. Uităm ce știm și știm ce uităm cu exactitate. Din păcate sufletul înseamă pentru ei să boceșească la accidente, nu și în cazul situațiilor unde trebuie empatie, după vorba unui fost prieten de al meu ,, pe boschetarul nostru autohton îl protejează Dumnezeu, de aceia încă sunt vi după o noapte de iarnă cu temp. – 12 °C”.
    Cu statul mi-e clar, trebuie practic scos sistematic unul câte unul linșați cu abecedarul în sens simbolic și dați afară, ar fi mai ușor dacă am strânge o donație pentru un nou parlament cumpărat sau luat în chirie din tarile dezvoltate ale UE.

  2. Un trend pe care l-am observat cand se cer donații este donația recurenta. Nu mai exista donație de 1 euro și mereu e recurenta lunar, iar dacă vreau sa o opresc trebuie eu sa fiu persoana „nașpa” care sa trimită sms cu „Stop” sau mai știu eu ce forma de notificare. Practic, e ca și cum ar zice dă lunar, iar dacă nu mai vrei vin-o și spune clar ca nu mai vrei sa ajuți copii saraci/bolnavi. Mi se pare ca e o forma indirecta de „shame/blame” si imi da un sentiment „nașpa” chiar dacă donația inițial „s-a simțit bine”. O consider o forma de lăcomie și mai bine nu mai dau nimic acum, sa ma scutesc pe viitor de acel sentiment „de egoism”

Dă-i un răspuns lui Seb Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.
Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.