Am o observație personală și probabil că sunteți mai mulți în situația mea: am devenit imuni la persoanele care cerșesc. Cred că dacă trăiești într-un mediu urban, ori te-a urbanizat Facebook-ul, ai dezvoltat o coajă foarte groasă pe ochi în fața persoanelor care cer bani (ori cu mâna întinsă și cartonul în fața, ori sub formă de donație).
Precum pisicile, am dezvoltat o a treia pleoapă – membrană nictitantă, care ne curăță ochii de cerșetori/cerșeală/dramă.
De la ce a pornit constatarea?
Pentru că am ceva urmăritori pe Facebook/Youtube sunt ocazional contactat de diverși oameni/ONG-uri care mă roagă să le promovez cauza. Cred că săptămânal cineva îmi cere să-i share-uiesc situația tragică în încercarea de a strânge niște bani.
Problema este că Facebook-ul a ajuns să fie copleșit de toate aceste cereri. Și nu, nu spun că este o „invazie” de drame online care strică „vibe-ul pozitiv” al selfie-urilor reușite și al vacanțelor exotice, dar am vaga impresie că s-a decredibilizat noțiunea de donație și oamenii au ajuns să se imunizeze la suferința altora.
Am ajuns în „paradoxul alegerii pentru donație”.
Eu am câteva cauze de care sunt atașat emoțional și la care am încercat să contribui ocazional. Asta nu înseamnă că operația cuiva nu e importantă, că situația unor animale nu e tragică, ori că sunt indiferent la ce se întâmplă la peste 1.000 de kilometri de mine. Dar ce simt că se întâmplă este că oamenii obosesc în fața valurilor de drame: e dramă la TV, e dramă la știri, e dramă pe Facebook, e dramă pe stradă. E atât de mult trist și dramatic încât unii se vor aliena de ea. Pur și simplu mintea lor va spune „bă, gata!”.
Un alt exemplu evident de înstrăinare emoțională față de semeni are loc pe stradă. Am remarcat și la mine faptul că trec senzațional de lejer pe lângă cerșetori. De multe ori ei nici măcar nu există. Văd prin ei. De parcă-s camuflați pe trotuar, ori în fața covrigăriei. De ce fac asta? Emit o teorie personală: probabil creierul se apără astfel încât să nu fie deprimat constant observând atâta nefericire. Pur și simplu „am evoluat” până în punctul în care nu mai vede drama.
Când remarc cerșetorul?
Când e intruziv (dar acolo nu înseamnă neapărat că îi și ofer ceva), ori când proiectez asupra lui o persoană apropiată și dragă. O altă observație: cresc cu 100% șansele să-i ofer unui cerșetor bani/mâncare dacă are trăsături similare cu vreun apropiat.
Nu-i cerșit, dar când văd bunicuțe că vând câteva buchețele de flori uscate de câmp și-ți spun acel dulce și inconfundabil „măi mamă” sau „copilu`”, s-a produs vânzarea (cum s-ar spune în marketing).
Nu omit faptul că la această imunizare au contribuit și alți doi factori:
- Mass-media – cu articole senzaționale despre cerșetori care mint, ori trăiesc regește;
- Frustrări și interpretări exagerate ale unor drame – „e pe străzi pentru că-i bețiv” (nu se întreabă nimeni de ce e bețiv). „E pe străzi pentru că și-a pierdut familia la păcănele” (nu se întreabă nimeni de ce a jucat la păcănele). Lista poate continua.
O să concluzionez cu câteva idei personale, cu speranța că stă fiecare să gândească de ce și cum s-a produs imunizarea la suferință:
- Cerșetoria nu este delict. Un popor care incriminează cerșetoria înseamnă că judecă sărăcia;
- Trăim o răceală distopică vis-a-vis de cerșetori. Pentru mine ce se întâmplă în pasajul de metrou Piața Unirii 1 – Piața Unirii 2 este dovadă de robotizare emoțională. Oricum, pasajul ăla merită un documentar pentru că surprinde atât de bine natura omului post-modern (îi mulțumesc pe această cale, spațiul ăla a contribuit la demisia mea din mediul office);
- Volumul uriaș de cauze online a provocat un „paradox al alegerilor” și oamenii nu mai știu pe cine și cum să ajute. De aici și ipocrita impresie că un like salvează vieți. Nu știu cum, dar întrajutorarea social-media trebuie regândită până nu se produce o schismă totală între ce simți și ce vezi. Facebook a devenit un bulevard luxos plin de drame.
Alte opinii? Observații?
