Eu am să mai scriu critic despre ale noastre până n-o să mai figurez în avizierul carpato-danubiano-pontic. Vă promit asta și vreau să mă țin de jurământul ăsta pentru că nu-mi plac „evadații” care n-au altceva mai bun de făcut decât să se uite zilnic pe știrile și evenimentele românești, comentând brâncușian 24/7: „v-am lăsat săraci și proști, vă găsesc și mai săraci și proști”. Evidentul devine plictisitor și masochiștii informaționali sunt de evitat.
Acestea fiind zise, vorbind despre alimentație cu mama soacră și lecturând un articol despre cum finlandezii pun copiii pe primul plan, mi-am amintit de anii de școală. Atât în generală cât și liceu aveam butic în miezul educației.
Dar în ce secol se întâmpla asta?
Am fost școlar când România cocheta cu aderarea la UE (am terminat liceul ca tânăr european, în 2008) și-n toți anii de școală am avut butic în școală. „Pe vremea mea” exista internet, presa (proastă ca azi, dar fără pagină de Youtube/Facebook) era peste tot, oamenii nu mergeau desculți, nu locuiam în peșteri. Singura diferență e că puteam face glume jignitoare despre orice și oricine. Dar altfel nu erau prea mari discrepanțe între atunci și azi, știam că sucurile nu-s bune, știam că chipsurile nu-s bune.
Cu toate astea, aveam butic în școală.
În I-VIII aveam buticul într-o debara de lângă sala de sport (superbă ironie), izvor de sandvișuri cu parizer ieftin, cașcaval ieftin, ketchup ieftin și două felii ieftine de pâine, presate la cald pentru câțiva lei. Dacă n-aveai poftă de ceva „gătit” puteai opta oricând pentru chipsuri, dulciuri și sucuri acidulate.
„George, de educație alimentară trebuia să se ocupe părinții acasă”. Mă scutești (ba-dum-tss) cu simplitatea acestor argumente? Singura „educație alimentară” pentru cei mai mulți era „n-ai bani, nu mănânci chipsuri”. Mai corect era ca adulții, și reprezentanții lor cu care se jucau de-a democrația, să nu permită niciodată ca într-o unitate de învățământ să se găsească chipsuri cu tona de sare, zahăr și arome. De sucuri acidulate nici nu mai vorbesc.
La liceu buticul era în miezul școlii, la etajul 1.
N-aveau sandvișuri, dar în rest erau de toate. Într-o perioadă și energizante, că doar nu se știe cum ai o cădere de taurină la teza din a IX-a și-ți trebuie ceva care să-ți dea aripi. Comicăreala supremă a fost când s-a descoperit că niște biscuiți sărați (care-mi plăceau enorm) erau cancerigeni din toate punctele de vedere și la luni de zile de la știrile care spuneau negru pe alb că-i buba în ambalaj încă îi mai găseai în liceul meu.
Profesorii treceau indiferenți pe lângă butic, directorul la fel, inspectorii ibidem și părinții orbi ca toți ceilalți.
La facultate aveam buticul la subsol, dar acolo o să-mi pui că lumea-i adultă. Fie, dar principial tot nu-i combinație.
Altfel, nasol.
Bipolară, nația asta pretinde copiilor să fie independenți doar când adulții sunt incapabili sau dezinteresați. Copilul trebuie să internalizeze din pântec faptul că relele-s de evitat și dacă nu reușește să se abțină de la nasoale e între vina lui și a „proastei creșteri”, de oriunde vine această legendară „creștere”. Curios că n-avem păcănele în școli. Copiii n-au voie la ele, dar dacă inevitabil ajung… e de la „proasta creștere”.
Discuția nu e despre obezitate, bătălie pe care mulți din generația mea au reușit s-o piardă, norocul lor că industria fashion a transformat M-ul în XS. Discuția e despre o minimă grijă față de ce bagă în gură și-n cap copiii. Nici nu mai am chef să vorbesc despre reclamele la pariuri pe care copiii le văd peste tot, Daniela Crudu așteptând de pe toate zidurile pe cineva să joace banii. Știu, mesajul e pentru adulți că-i pe afiș o bulină mică cu 18+ și copiii înțeleg. Și dacă nu înțeleg e pentru că n-au „educație”.
Altfel spus, mă lasă rece ca o doză de Cola-n școală cele mai multe pretenții avute de la cei de peste 55+ față de tinerii de azi, „nesimțiți, proști și incapabili”, că-s rodul unei creșteri grosolane, scandaloase și inadmisibil de analfabete.
Și la cum arată trotuarele și zidurile în 2022 sunteți cel puțin penibili dacă aveți pretenții de la următoarea generație. Iar pasivitatea este sinonimă cu indiferența în fața unui viol.
Un răspuns
Ascultam o melodie de Mozart și citind respectivul text mi-a dat sentimentul acela zici că se dărâma educația(respectiv școlile, cam asta e pe la noi doar o clădire) la fiecare „.”, parcă îmi aduce aminte de mitul copilăriei cu Gigel „a luat școala foc hai să ajutăm la stingerea incendiului cu cărbune, gaz și benzină „, pentru orice elev al României școala era o clădire unde te duceai că altfel te băteau ai tăi și ajungeai să mănânci coji de pâine sub un pod, trist că educația în mintea unora reprezintă o clădire. Natură moartă