Nu-mi e frică de Doamne-Doamne, ci de Femei-Femei

Despre școala românească și trădarea străbunilor

Așa cum mi-am făcut obiceiul, vin la câteva zile după o situație să(-mi) fac o retrospectivă și analiză a contextului. Mă feresc de opinia spusă la cald cum se feresc șoferii fumători de scrumiera din mașină.

Probabil știți deja că-n ultima perioadă au tot apărut știri cu și despre elevi violenți (verbal/fizic). Suntem în plină tornado de „pe vremea mea” și „elevii și-au pierdut respectul pentru profesori”. 

Cum Dunning-Kruger are picioare scurte vă invit să faceți exercițiul de a vă lua rudele și vecinii la întrebări: Cum era școala pe vremea lor? Cum erau profesori? Care erau cei mai buni profesori? Dar cei mai răi? Ce erau învățați? Cum se comportau copiii între ei? Dar părinții copiilor? 

Pentru că omul are memoria scurtă și selectivă repetați chestionarul la un interval de 3-6 luni. Nu-l faceți să pară anchetă, nu cercetați o crimă, fiți sinceri interesați ca de un film Netflix narat. 

Ce o să auziți după o perioadă? Încet dar sigur o să iasă la lumina poveștile nasoale. Romantismul lui „era mai bine pe vremea aia” o să moară cu fiecare treaptă coborâtă în amintiri. Bătăi, abuzuri, tristeți. În funcție de cât de mult a normalizat bunica/tatăl/vecinul acel comportament toxic o să auziți, rememorate cu zâmbetul pe buze, cum mâncau bătaie de la profesori. Cum exista „rigla aia” de lemn care rupea carnea (chiar și osul), cum exista „Ăla” care te trăgea de păr/perciuni/tulei până rămâneai fără păr. Nu mai spun de bătăile între elevi și (pleonastica) bătaie acasă. 

Acum, dărâmată cortina, putem deduce faptul că școala românească era o sălbăticeală totală (cu mici excepții care au fost ridicate la rang de normă). Nu vă blocați în „școala comunistă”. De la Nică încoace și-o fură elevul român.


Ce nu știm?

Nu știm latura erotica a școlii românești pre-zilele noastre. Trăim cu impresia că elevul român de 1920-(…)-1980 era un pudibund care nu știa, nu atingea, nu vorbea. Părinții și bunicii noștri se deschid greu în a discuta despre viața lor sexuală (ori viață oricum) așa că-i aproape imposibil să știm și realitatea asta. Dar dacă vă strecurați printre răspunsuri și știți cum să puneți problema o să auziți des de „curva de…”, „aia coțăită de…”, „tăuroaia de…” și golăneli cu jargon specific vremii (se înțelege termenul „poștă”?). Într-o discuție pe subiect tata s-ar rușina/ar ezita să-mi zică de gagicile din liceu (și prostiile de atunci), dar în puseele macho nu omite să-mi spună că fetele intrau seara pe geamul camerei (el avea camera de la stradă – casă stil vagon) și că mama lui se trezea devreme și așeza încălțămintea fetelor, frumos, sub geam. Depinde cum îl întrebi.  

Iar dacă intrăm în subiectul avorturi… să fim serioși. 

Acestea fiind zise, sper că s-a mai făcut puțină lumină în teoria că generația zilelor noastre e mai rea, mai vulgară, mai promiscuă șamd. Din contra, mai multe date arată că tinerii de azi, preocupați de altele, fac mai puțin sex și au un libido mai scăzut. Carieriști? Saturați de sexualitatea care iese prin toate platformele? Nu știm concret, cert e că trebuie să discutăm despre aspectul ăsta și ținând cont de statutul socio-economic al fiecărui individ în parte. Să spui că „tinerii de azi fac iepuroaie”, la modul general, e limbaj de redus. Mă mir că nu uiți să respire când spui o asemenea inepție.

Pe vremea mea?

Eu sunt rezultatul Școlii Românești Ediția 1996 – 2008. Eu am crescut în iluzia reformei. Ea n-a existat, cel puțin nu la nivel profund, dar s-a vorbit mult de ea. Nițică poleială post-comunistă predată de oameni maturați în perioada comunistă. 

(când spun oameni „comuniști” nu mă refer la oameni cu valori per se comuniste. Mai degrabă la o mentalitate de leadership cu pumnul, autoritate care nu se discută, obediență oarbă șamd. Profesorii/adulții vremurilor nu tânjeau – încă –  după Ceaușescu, dar nici democrația în care fiecare are o părere nu-i gâdila)

Pe vremea mea elevii luau palme dacă profesorii erau nervoși, ori nu se făceau înțeleși. Dacă elevul era „obraznic” (valoare stabilită arbitrat pe o axă imaginară) o lua. Nu de la toți, dar destui cât să conteze. Putea să fie și unul și era destul. Părinții erau destul de indolenți cu privire la acest aspect (asta dacă aflau), dar am auzit și „nu-mi bați tu copilul, de asta mă ocup eu. Tu să-l educi!”. Apoi, profesorii mi-au lăsat impresia că erau indiferenți la bătaia luată de elevii lor acasă. Colegul meu de bancă venea tumefiat la școală, toți știam că-l bate mă-sa (l-a bătut și de față cu mine, eu așteptând să termine de dat în el ca să jucăm „fotbal pe calculator” – n-am mai jucat, îl bătuse prea rău). N-am auzit să existe un moment părinte-profesor pe tema „de ce vine copilul cu ochii vineți la școală? De câte ori cade pe scări așa cum ne tot spune?”

Și n-am zis un alt aspect important. Eu am fost elevul unei școli generale gentrificate. Ca mulți alții de azi, părinții m-au băgat la o școală mai bună, nu la aia din cartier plină cu… o zic eu? Așa că aia din cartier a rămas rezervată exclusiv ălora cu care mă jucam după școală. 

Alte diferențe? Ai mei au avut bani de meditații, antrenamente (sport de performanță) și vacanțe. Cei mai mulți „din cartier” mai slăbuț cu dezvoltarea personală. Și părinții lor munceau de dimineață până seara, dar planetele lor nu s-au aliniat ca la mine.

Liceu? La fel, doar că violența fizică profesor – elev s-a mai diminuat. Cu toate astea, delincvența juvenilă era stabilă și oDC-ul plin de filmulețe pentru care s-ar face lejer câțiva ani de pușcărie. Clipurile alea se distribuiau fără stres între elevi (sigur au ajuns și la profesorii care aveau calculator) și te făceau celebră pe o arie de 5 până la 500 km. De „aia” din liceul meu știau toți. Inclusiv că o bătea ta-su 24/7.

Ce m-a izbit în liceu a fost lejeritatea cu care unii profesori cereau cadouri. Aia de geografie (o inaptă sinistră cu soț parlamentar și fiu jurnalist „la Adevărul” – conform celor spuse de ea) nu „te vedea” liniștit pe vară dacă nu erai atent la apropourile ei că-i plac parfumurile „Jivănși” din broșura Avon pe care o plimba în interiorul catalogului din clasă-n clasă. 

Diferența? Nu exista social-media, nu posta nimeni fazele astea, presa nu stătea să vâneze liceele de bube. Deci plebea nu afla niciodată nivelul real al școlii românești (de unde impresia că acum e de mii de ori mai rău). 

A trebuit să vă plictisesc cu cele de mai sus pentru că orice discuție despre școala de azi e fix-pix dacă nu admitem și înțelegem rădăcina problemei.

Bruce Cannon Gibney are o carte foarte bună. „A generation of sociopaths. How the baby Boomers Betrayed America”. O citiți și apoi vă uitați la ăi bătrâni de pe lângă voi. O mențiune foarte importantă:

Cei mai mulți gândim în schița Greatest Generation (1901-1924, Silent Generation (1925-1945), Baby Boomers (1946-1964), X (1965-1979), Millennials (1980-1994), Z (1995-2012).

Eu nu văd lucrurile așa când vine vorba de România. Cred că schița de mai sus funcționează pentru țări care s-au dezvoltat pe model vestic-american. Cred că în cazul unei țări precum România trebuie să ne raportăm altfel la generații. Știu că nu e o abordare perfecta (e loc de îmbunănățiri), dar pe părinții mei (Boomers) îi percep mult mai aproape de valori și obiceiuri specific Greatest Generation și Silent Generation decât de un specific singular al generației lor. Ai mei n-au avut un Woodstock, ci „Cenaclul Flacăra”. La fel și X și Young Millennials (1980-1986) fiind mult mai apropiați de valorile pre-1989 decât ce vine după. 

Cumva, România generațional modernă se împarte (grosolan) înainte de 1998 și după. 

De ce?

Pentru că Generația Mamaie (1901-1924) și sistemele până la 1989 au influențat iremediabil tot clusterul 1925-1986, mentalități alienante și frustrante în raport cu post-1989/1998. Sunt excepționale cazurile când pot avea viziuni comune Millennialii târzii cu Boomerși și X-eri crescuți de Greatest și Silent puternici (mai ales dacă cei din urmă erau rurali și needucați). De asemenea, sunt mari diferențe între un Millennial din 1980 și unul din 1994. Calculați câți ani de tinerețe pe Facebook are fiecare.

Ce încerc să spun e că zona ±1960-1986 este granița fină dintre o mentalitate tradițională aproape de un ev mediu târziu și generația care se simte pierdută fără minim un ceva digital pe zi. Motiv pentru care generația 1960-1986 este cea mai nervoasă pe tânăra generația (și în ochii cărora totul pare mult mai rău). 

Din nou, categorisirea de mai sus poate părea simplistă, dar Boomerul de România n-are treabă cu ăla din SUA sau Franța, iar X-ul și tânărul Millennial nici atât. Iar când vine vorba de ruralul românesc, ori ruralul urbanizat cu forța… Pentru mine e o generație întreagă aia care a crescut cu poza lui Ceaușescu în clasă și care avea acasă o mama/bunică profund ritualică în obiceiuri la granița dintre creștinism și păgânism sătesc (ale căror misticisme trebuia să le respecți pentru că se supăra).

Vorbeam de rural-urban.

Pentru că Millennialii post-1986 și ce a urmat după s-au uitat la filme americane ca la sfânta scriptură, azi se trăiește cu iluzia succesului clădit pe voință. Practic, doar cine nu vrea nu poate. 

Practic, s-a rupt orice urmă de înțelegere a faptului că suntem suma contextului în care ne naștem, a educației de bază (acasă, primul mediu) și că până să ajungem în pragul antreprenoriatului suntem deja într-un procent covârșitor împărțiți între vizionari cu bagaj social-economic care să ne propulseze în Forbes, ori cu talent de a pune marfă pe raft și a aștepta să ne înlocuiască roboții la casierie.

Pentru că mass-media ne hrănește cu iluzia constantă a desculțului care a ajuns Cineva prin voință și ambiție, avem proasta impresie că în fiecare crâșmă rurală zace un Bill Gates sau Zuckerberg care s-a ratat doar pentru că n-a pus dopul la PET și nu s-a dus acasă să învețe C++. 

Acum vreo 5-6 ani colindam cu un coleg de muncă prin satele din jurul Bucureștiului, făceam o cercetare de teren pe un brand de bere, să vedem cum și pentru cine s-o promovăm. 

Eram în primele sate după ce treci Șoseaua de Centură și era deja prăpăd. La 10 dimineața o parte din tinerii satului se alimentau la magazinul mixt/crâșmă, prima „cafeluță” înainte de muncă. Mergând tot mai spre sud (Giurgiu), din sat în sat, am dat de și mai mulți „muncitori cu ziua”, tineri (Millennials, Z). Băieții ăia, cu care am discutat și de viață, femei, băutură, politică, muncă, n-or să ajungă mare lucru. În 10-15 ani sunt tot acolo, ori pe vreaun șantier străin strângând bani pentru viloaia de acasă. Asta dacă aveați așteptări. Sunt efectiv eșuați și abandonați într-un rural aflat la 20-25 minute de cea mai apropiată gură de metrou care îi poate duce în Pipera, Mecca succesului individual. 

Și repet, aici, aproape de Capitală. 

Dacă ne ducem mai departe, mai în profunzimea ruralului (ăla care abia și-a băgat WC-ul în clădire, ori nu) situația e la fel de cruntă. Poate mai. De acolo or să răsară 2-3 olimpici pe care o să-i plimbăm ca pe moaște. 

Ocazional o să mai scoată vreun Recorder/PressOne un material despre nasolul școlii rurale și o să-l ignorăm știind că-s probleme mai mari (s-a găsit un elev fumat cu drogul iarbă într-un liceu din București, de exemplu).

De ce suntem aici?

Tentația (corectă pe alocuri) e să-i înjurăm pe politicienii care n-au investit. Da, e și vina lor. Dar nu (doar) politicianul ți-a alienat parte din populație de problemă. În ecuația asta avem și formatori de opinie care au romantizat nerealist și penibil un primitivism-tradiționalo-rural, acest sat în care copiii sunt și deștepți (nu știm ce știu, dar sunt deștepți), cuminți, frumoși, bine hrăniți și neapărat creștini. De acolo, de la coada vacii, vin cei mai frumoși olimpici, cele mai frumoase povești de succes, cei mai cei. De ce te-ai preocupa de ceva ce pare că merge dumnezeiesc de bine?

Trebuie să închei cumva, nu?

Pentru că altfel pare că o să scriu o carte.

În paralel cu știrile despre elevii problemă ai zilelor noastre citeam postările de pe Facebook ale părinților cu copii la școli private (s-au simțit să posteze despre cât de bine e la privat, cum nu mimează elevii sexul cu profesoara). Incomparabil mai bine. Totul lapte și miere. Din păcate. Adică, super, mă bucur pentru oamenii care au bani de privat (și care cresc, mai mult ca sigur, expați), dar dacă te procupă țărișoara ar trebui să-ți pui serioase probleme când educația privată devine accesibilă și o opțiune mai bună pentru X parte a populației. Pentru că așa îți adâncești falia dintre clasele sociale. 

Da, am ajuns și la subiectul „clase sociale”. 

Dacă ești un redus care crede că în post-comunism e semn de comunism să vorbim despre „clase sociale” ești fix ăla care pune piedică soluționării unor astfel de probleme. Că gândești în raporturile hollywoodiene prezentate mai sus. Recunoaște, ți-ai luat curs la Cezar Ionașcu. 

Săracii din urban nu-și vor permite școală privată. De ăia din rural nu mai zic. 

Școală privată nu înseamnă doar profesori mai cool, mai bine plătiți, ore mai mișto și WC-uri curate în care nu cazi. Școală privată înseamnă și bagaj social. În școala privată înseamnă că plodul tău o să fie prieten cu plodul vreunui politician, cântăreț influent, vedetă șmecheră. Fac sport împreună, își împart pachetul cu avocado toast și poate se întâlnesc prin vacanțele din străinătate. Dacă plozii se înțeleg bine înseamnă că și părinții se pot înțelege. Dacă plozii rămân prieteni și au interese comune se pot ajuta și mai târziu în viață. Dacă părinții le-au lăsat moștenire niște marafeți și uși deschise tocmai ți-ai clădit „meritocrația” clasei sociale bogate care a avut cum să investească în educație și bagaj social. Știu o școală privată în Buricul Bucureștiului unde, chiar în aceste momente, se crește viitoarea generație de politicieni, cântărețe și vedete. Sunt între ei acolo, rupți de realitatea cartierelor mărginașe (nu mai zic de sate).

Olimpicul de la sat o să fie apă de ploaie când Marcel de la Private School 3 o să vină înapoi în țară (de la University of Dracu-n Praznic) și împreună cu bagajul social o să-și facă business în acord cu mixul dintre ce știe de la părinți-școală-mediu. Nu spun, Marcel e posibil să fie super-băiat, dar „business is business”. 

Între timp educația de stat o să fie cine-știe-cum, cu profesori plătiți în crypto-monede falimentare și manual școlare corectate de Elena Ceaușescu și Cati Andronescu. Bine că vor mai avea ora de religie ortodoxă.

Și mai e o problemă. Părinții amărășteni care se dau peste cap să-și educe copiii la standarde înalte își cresc copiii într-o mentalitate pe care ei n-o au. Ei cumpără educație statut și apoi se trezesc că se ceartă acasă cu plozii pentru că nu gândesc al fel. Firește: ai cumpărat copilului tău un alt sistem de valori. Tu l-ai trimis să învețe despre cât de șmecher era Ștefan cel Mare și el vine acasă cu discursul că Ștefan cel Sfânt viola femei și că asta e nasol și are vreo trei # pentru comportamentul lui. Ai dat bani să vadă Parisul, sperând că-ți vine doxă de cultură, și el vine acasă cu credința că doi bărbați care se țin de mână pe stradă nu înseamnă eșec civilizațional.

Bine bă, dar ce treabă au toate cele de mai sus cu faptul că elevii de azi se droghează la școală, bat profesori și fac nasoale?”

Păi, de fapt, tot ce am scris mai sus formează derapajele de azi. Care probabil se vor acutiza atâta timp cât le tratăm în nota unor sugestii demne de Dan Negru (copii în închisori, puși pe coji, descântați cu varga). Știu că nu ne place Rogozanu („că-i stângist nebun!”), dar n-o zice rău aici.

Hai să fim sinceri: generația trecută (oricum vrei s-o încadrezi) a trădat educația românească, n-a reformat nimic concludent, ori o face în pași prea lenți și mici (raportat la evoluția mimetică a copilului față de valorile vestice). Lucrurile merg prea lent. Mult prea lent. Pe toate planurile, dar noi nici măcar n-am ajuns la nivelul la care să poți merge cu bicicleta la școală. 

Școala românescă e profund distrusă de ce se întâmplă în exteriorul ei, de la salariile jenante primite de profesori, până la iluzia părinților că plodul e reflexia propriului succes. Eu, pe persoană fizică, nu știu dacă mi-aș da copilul la o școală de stat (dar nici nu știu dacă privatul mă coafează). Aș vrea să-mi învețe copilul de la profesori precum BozieruRusin șamd, dar știu că-s șanse să învețe și de la cineva care mai scapă un antisemitism, niște rasism, niște homofobie, ori un „prost ești”. Nu mai spun că dacă-s om de comitet, și nu gentrific vreo școală bună, o să suport melanjul social de cartier normal unde sunt oglinzile tuturor formelor de parenting (și repercusiunile sale).

Cam atât pentru azi. Nu am soluții. Am doar câteva sugestii de cărți și speranța că generația părinților noștri va avea chef să-și recunoască incapacitatea de a face un sistem educațional performant pentru copiii pe care îi critică cu atâta foame. 

Copiii prost crescuți sunt rezultatul unor părinți prost crescuți, într-un sistem prost crescut care a râs cu bale la ce porcării au mai vândut în prime time alde Dan Negru și alții. Nu fiți prea blânzi cu voi când vă faceți mea culpa.

P.S. – revin cu o scurtă concluzie: generația x-1986 a trăit în conflict cu autoritatea și statul. A crescut indivizi în conflict cu autoritatea și statul.

acoperis scoala

12 răspunsuri

  1. Am in bula un tip care e profesor la un liceu privat de prin București (Baneasa). Pe langa faptul ca omul castiga acolo dupa un an mai bine decât poate castiga un profesor in sistemul de stat după 25 de ani de vechime și are resurse aproape nelimitate pentru a-si preda materia, mi-a mai povestit cum se desfășoară acolo cursul de educație antreprenoriala: elevii din au ca proiect final (de obicei pe echipe) de conceput o idee de produs. Ideile astea sunt jurizate si punctate nu doar de profesor ci și de un mic grup de antreprenori si oameni de marketing. Echipa cu cel mai bun produs primește, pe langa nota si sansa de a avea produsul conceput pus pe piata. Acum tragem linie si vedem clar diferenta de bagaj social, aptitudini dezvoltate si know-how pe care il va avea cel din mediul privat comparativ cu cel de la stat.

    1. asta e relativ normal la un liceu de stat din vest. Stiu cazuri din UK si FR. In BE sunt implicati parintii in sensul in care parintii sponsorizeaza (cine poate), toti copii beneficiaza insa egal de sponsorizari. In final, in toate cazurile se pot infinta firme reale si se pot obtine finatari reale de zeci de mii de eur.

      Un caz in NL pe care il stie toata lumea e Booking – care a pornit tot ca un proiect scolar, doar ca la nivel de universitate.

  2. Salut. O întrebare: ce înseamnă „a gentrifica”? Întreb autentic și nu ironic, pentru că nu am găsit cuvântul în Dex și Merriam-Webster pare că are o definiție care nu se aplică. Mulțumesc.

    În altă ordine de idei, deși uneori nu am fix aceleași opinii ca tine, îmi plac articolele pe care le scrii pentru că aproape fiecare are referințe către una sau mai multe cărți. Bună treabă, George.

  3. Eu sunt 1989-2007. În afară de câțiva profesori de prin generală și încă 2 de prin liceu, despre care probabil că memoria îmi joacă feste, nu îmi aduc aminte cu plăcere de niciun profesor / materie. Totul praf.

    Licența din 2006 de la poli am terminat-o plecând efectiv din sală, până să primesc nota finală, după ce am încercat să am argumente logice cu profesorul, care habar nu are de materia sa. (programare – calculatoare – dar nimeni care știe programare/calculatoare nu stă pe salariul de profesor => relicve, sistem vechi)

    Cam ăsta e nivelul școlii românești, din păcate, iar acum, cu copii la școală, le spun deschis părerea mea.
    https://ihavenotv.com/6-problems-with-our-school-system

  4. Eu sunt cu Millennials. Școli faine dar de cartier, aveau „axe imaginare” , „rigla” , palme de la profesori, de acasă „eu te-am făcut, eu te omor”, etc. Erau fain anii ’80 – ’94

  5. Complet pe dinafară: nu pot sa te urmăresc pe feedly, si nu înțeleg de ce. Poti sa faci ceva pentru asta? Mulțumesc

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.
Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.