Despre grași 

În ultima perioadă am auzit tot felul de păreri despre grași. Pare că e iar la modă să se râdă de persoanele grase. Asta demonstrează două lucruri:

• Umorul e precum moda, are o ciclicitate. Presimt o revenire a glumelor cu blonde, despre femeile la cumpărături și mor de nerăbdare să ne întoarcem la sketch-urile cu bărbați cu mustață în rochii. Doamne, de mult n-am mai văzut o bucată umoristică despre cum doi oameni vorbesc despre două lucruri diferite, dar cu numitori comuni (exemplu: unul vinde un apartament, altul vine să ia fiica vânzătorului în oraș. Stelașarșinel style);
• Când ți se glorifică neaoșul și trecutul n-ai cum să înțelegi probleme precum kilogramele în plus. Am să detaliez acest aspect, plus multe altele care fundamentează colacii patriei.

Eu am fost gras. 

De fapt, dacă mă uit mai bine peste pozele de la 3-4-5 ani eram cam obez. Oricum, nesănătos de mult. Cum am ajuns eu să fiu mic și mult? Păi am crescut într-un mediu și o țară în care se glorifică copilul „plinuț” ca fiind o dovadă de sănătate. Mai țineți minte că pe la ±1700 erau apreciați oamenii grași (considerați sexy) pentru că multul din ei era simbol de prosperitate (chiar era semn de prosperitate, însemna că ai bani de mâncare)? Lucrurile nu s-au schimbat până pe la început de 1990 și dacă vă plimbați prin România o să vedeți că în continuare copiii „aschilambici” (sau cu o greutate normală) sunt considerați bolnavi. Eventual săraci. Asta dacă nu vorbim de un middle-class aspirațional hipsterizat care dă 100 lei pe un prânz în doi, ori elita financiaro-avocado. Altfel slab = sărac. În țările membre I.L.I.S.S.F. (Istorie Lungă În Sărăcie Și Frustrare) mesajul e simplu: „bagă-n tine că nu se știe…”. Standardele de frumusețe moderne debusolează puțin, dar când vine vorba de etapa copilărie lucrurile sunt încă la nivelul de „mănâncă sau te bat”.

Dacă arunc un ac într-un autobuz/tren din România nimeresc 10 băbuțe, mame și tătici care știu că pliurile copilului sunt semn de sănătate curată și o dovadă a grijii, îndestulării. Acum, în anul curent. 

La ora la care vorbim sunt cu siguranță niște mulți copii în România care primesc în farfurie o porție cât a lui tati care a muncit 10-12 ore și e rupt de foame și oboseală. Copilul trebuie să termine tot, mai ales dacă vrea și doza de zahăr. Dacă mănânci la 5 ani cât tati ești „șmecher” și „bravo”.

Bucătăria românească e grasă.

Fie, plinuță dacă se simte ofensată. E postul o minune a nutriției, dar nu-l ține toată lumea. Unii care se țin de post ajung să se răsplătească intrând ca vaca-n lucernă în strachina cu carne, dulce și alcool. Dar cei mai mulți români trăiesc pentru a face în ciudă perioadei comuniste, așa că mănâncă mult, gras și prost. Cât de des pot. Pentru că acum au tot ce vor și ce nu vor, magazinele-s plin. Dacă-i spui contemporanului că mănâncă mult, gras și prost o să-ți spună că așa făcea și bunicul, uitând că Buni se hidrata cu digestiv și muncea fizic niște ore bune, nu bătea cifre-n Excel și ardea calorii pe Netflix.

Tradițional înseamnă carne pe carne, între două felii de carne unse cu untură. Chermezele publice organizate de primării sunt festivități de grăsime la strachină. La baza nutriției naționale stă mândru țăranul emblematic, acest Tudor Gheorghe descult și-n ie care mănâncă mereu slană, varză, viezure. Ăsta e eroul orășeanului care-și caută (și găsește) o scuză pentru porție.  

Eu sunt un caz norocos. 

Din nu știu ce motiv m-au dus părinții la sport de pe la 6-7 ani. Nu știu ce le-a venit, dar să fie primit. N-a mers cu fotbalul, n-am ieșit vreun karatist, dar s-a prins de mine dansul. Acum știți de unde fizicul de halterofil. Mi-a plăcut să cha-cha-cha până am dat jos toți colăceii. Dar, repet, părinți cu inițiativă, părinți cu buget de antrenamente (+echipament, cantonamente, concursuri). N-au toți bani de aroganțe d-astea și placa aia proastă cu „alergatul e gratis” o bagă ăia care nu aleargă după autobuz că au mașină personală până la sală.

Ai mai putea spune că se poate face sport în spatele blocului, că eu acolo mi-am început „cariera” de fotbalist cu restul prietenilor, dar terenul de fotbal a devenit parcare. Toate terenurile de joacă ad-hoc sunt parcări. Bara de bătut covoare (a.k.a. „poarta de fotbal”) e tot parcare. Peretele la care jucam „Perețica” e tot parcare. E greu să miuță între două portiere.

Nutriția românească e cu dus și-ntors. 

Că de dus am fost dus la sport, dar la performanțe școlare eram răsplătit cu McDonalds. Bine că n-am bubuit la școală că mă făceam cât tramvaiul McDonalds. Mediocritatea mi-a salvat viața. 

Ăsta e exemplul personal (știu că oamenii adoră să citească astfel de cazuri).

Dar mai știu (oamenii adoră să citească despre oameni pe care îi cunoști) indivizi care au mâncat mult, gras și prost și n-a fost nimeni să îi ducă la sport. Prin „indivizi” mă refer la copii. În blocul copilăriei mele era un puști căruia părinții îi puneau ceafa de porc în jumătate de pâine și-l trimiteau la joacă. La cină îl aștepta altă ceafă de porc. Era apreciat și lăudat de părinți pentru că mânca. Degeaba îi spuneam noi „Grasu” dacă el acasă era cel mai frumos, cel mai deștept. 

Ăsta de mai sus e cazul fericit când copilul e învățat că mâncarea în exces e de bine. 

Ce știm noi despre lecțiile din copilărie? Că scapi greu de ele. 

Mai ales într-o societate care asociază mâncarea cu momentele bune. Vezi reclamele, nu-ți dau mură-n gură. Te-ai prins?

Apoi avem cazul nefericit când copilul descoperă că mâncarea e singura care-l înțelege și-l face fericit. Că Mami îi spune că e ”prost/proastă” non-stop, Tati asemenea, și mâncarea e singura care îi spune „eu sunt calea, adevărul și viața”. Și mâncarea are această putere. Mai ales zahărul. 

Ce știm noi despre traumele din copilărie? Că scapi greu de ele. 

(Cam pe aici îi pierd pe cititorii care „am avut și eu traume, dar eu am trecut peste că sunt o fire puternică, nu-s ca snowfleicșii ăștia de azi”. Pe ăștia îi recunoști după faptul că îi cam urăsc propriii copii.)

Da, există această mână de oameni care aleargă în fiecare zi București – Brașov, arată minunat, au pătrățele peste tot și fesieri cu care ai putea scoate ața dintr-un ac, dar ăștia au povești diferite de viață. Sunt simpatici, (poate) o sursă de inspirație, dar să nu exagerăm. Cei mai mulți își permit luxul să mănânce sănătos, au timp să facă sport, au un bagaj social mai Samsonite. Dacă-ți permiți abonament la sală cu bazin mănânci rahat când emiți păreri despre cei care mănâncă merdenea în pauza de prânz de la muncă. „Alergatul e gratis”. Timpul în care alergi nu e gratis. Dacă ai impresia că un amărăștean obosit și sărac mai are chef de sport după 10-12-14 ore de muncă grea ești într-o eroare masivă.

La observația de mai sus mai contribuie și cei care au slăbit și acum fac un titlu de glorie din reușita personală. „Cum de eu am putut?”. Păi dacă ești așa șmecher și deștept îți dai seama și nu-ți mai faci statuie, dar cu atitudinea asta nu știu ce să zic… Asta-i cu ăștia care au slăbit, au stat atât de mult cu mâna pe gantere că n-au mai pus mâna pe carte să înțeleagă și de ce erau grași. Cred că oamenii se îngrașă de la o lipsă de sală, o carență de aparate.

Firește, avem și caterincoșii glandei, ăia care au învățat cum funcționează glanda. Sunt precum ăia care știu care-i faza cu virusul. Doctori în Google.

Nu spun, și mie-mi plac glumele (cu grași, slabi ș.a.m.d.), dar dacă vezi un copil gras nu e vina copilului. Și dacă acel copil gras crește într-o societate ca asta nu mai e doar lupta lui cu kilogramele. Pare simplu (și caterincă) să râdem de astfel de persoane, dar nimeni nu bagă mâncare în el de bine ce îi e. De altfel, ce-mi e că umpli golul cu șaorma, păcănele, țigări sau jocuri pe consolă? 

În încheiere, ca să vedeți cât de bipolară-i lumea cu privire la alimentație, îmi amintesc de un formator de opinie influent din România: în spectacolele lui vorbea afectat despre mărimea lui și proasta educație alimentară românească (care l-a adus în punctul ăla). În colaborările lui publicitare bascula cârnați cu două mâini „la caterincă” și „mișto”. 

Altfel, dacă te chinuie grija pentru sănătatea altora, în loc să-i încurajezi să nu mai fie grași și să facă sport, mai bine îi încurajezi să nu mai fie săraci și să-și permită o alimentație sănătoasă și un stil de viață mai bun. Gen, „nu mai fiți dependeți de alimente sățioase și ieftine, fraierilor, ai dreacu cu salariul vostru mic și bagajul educațional precar!”