Acum ceva timp m-a abordat un stimabil să-mi spună că-i place foarte mult ce fac cu speaker-ul demotivațional, pe Facebook și blog, dar… „ai făcut acum ceva timp o glumă despre Mihăiță Neșu… și despre asta nu se glumește…”.
Mi-a vorbit foarte frumos și detaliat despre grupul pe care l-am deranjat cu gluma mea și mi-a dat de înțeles că undeva, cândva, conduita mea online a fost analizată și supusă unui cvorum care a decis că, totuși, nu trebuie să fiu (încă) sancționat pentru lipsa de cuviință.
Mi-a reconfirmat că-i place tot ce fac în rest, toate glumele sunt ok. „Dar nu despre Mihăiță Neșu…”.
Zilele care au urmat m-am tot gândit la asta…
N-a fost ok să râd de Mihăiță Neșu. Bine, nici n-a fost o glumă, mai mult o remarcă sarcastică la adresa faptului că fostul fotbalist a declarat într-un interviu că accidentul care l-a pus într-un scaun cu rotile a fost „un cadou de la Dumnezeu” (citez din memorie). Oricum, n-a fost ok. Despre Mihăiță Neșu nu se glumește, el fiind un simbol pentru un anumit grup. Și când un grup are ceva sfânt nu e adecvat să faci umor.
Apoi am început să mă gândesc serios la faptul că dacă despre Neșu nu se glumește, nu poți să glumești nici despre oamenii cu handicap. Că nu-i ok. Oamenii cu handicap sunt importanți pentru grupul lor.
Cum nu e bine să râzi de cei cu handicap fizic consider că nici handicapul mental nu e demn de haz, așa că asta șterge cu buretele toate glumele despre aproape toate persoanele care apar la TV, ori pe care le vedem pe stradă.
Plecând de la dilema „cine mai e sănătos în ziua de azi?” putem trage cu ușurință concluzia că de oameni nu se glumește.
Gata cu glumele despre taximetriști, politicieni, vânzătoare ș.a.m.d.. Chiar dacă-s glume generice nu putem să jignim o categorie. Ca să nu mai spun de grași, slabi, urâți, scunzi, înalți.
Nu putem râde de situații. Mai ales de cele negative. Iar cele bune îi deranjează pe cei care n-au avut parte de ele.
Categoric nu putem râde de tradiții și religie. Punct.
Hobby-urile nu-s de luat la mișto, pasiunile personale țin de intimitate.
Sexualitatea e în aceeași barcă. Nu râdem de ea pentru că nu se cade.
Ne mai rămâne ceva de râs?
Cred că putem râde de obiecte. iPhone, Samsung, mașini, perdele de duș. Dar… nici despre asta nu putem să glumim. Orice glumă făcută despre un obiect e o palmă dată celui care a contribuit la fabricarea lui. A râde de iPhone înseamnă a bagateliza copiii care-l asamblează și a denigra munca atâtor oameni. De ce le-ai lua efortul la mișto?
Altfel spus, nu știu despre ce am mai putea râde. Că dacă nu putem despre Mihăiță Neșu nu ne mai rămân multe… toate-s sfinte și importante pentru unii sau alții…
Propun să nu mai râdem. Oricum, ce e de râs?
2 răspunsuri
Păi are dreptate omul vere!
În societatea asta de pizde ofensate, atât masculine cât și feminine, te-ai trezit tu sa faci glume despre Neșu, unul care s-a accidentat în timp ce juca fotbal pe bani la fel cum ia sifilis orice târfă care și-o trage fără prezervativ doar pentru că clientul plătește mai mult și-l cunoaște.
Nu poți să faci glume despre riscurile meseriei și accidentele rezultate din urma lor pentru că, vezi tu, ești neșofob.
Eu sunt sigur ca pe Mihăiță Neșu nu l-a deranjat gluma ta. La fel cum nici pe cei cu diverse handicapuri nu-i deranjeaza glumele despre ei, ba chiar le cer si te si intreaba: „Da’ despre surzi/muti/ologi etc. de ce nu faci glume?” daca lucrezi in domeniul comediei. Dar intotdeauna vor exista grupuri de oameni care se vor gasi sa se simta ei lezati in numele persoanelor cu handicap… ca de, ele sunt prea „handicapate” sa se apere singure.
Gizăs Craist