Nu știu cine le așază, nu mă duce capul să înțeleg profunzimea acestor piese de puzzle care se pupă în defavoarea unora, dar până voi afla un răspuns nu îmi rămâne decât să observ.
Am mai scris și cu altă ocazie despre Paulo Freire și a lui „Învățare a oprimaților” (zisă și Pedagogy of the oppresed). Ce spuneam la vremea aia era că angajații din HoReCa ar trebui să lupte pentru salarii bune, pe contract, nu să se-nhame la un război pe bacșiș cu clienții, timp în care fac muncă la negru, ori pe mai nimic în acte. Să se gândească ei la pensia lor, că nu-și pun pentru bătrânețe din bacșișul meu. Mi-am luat înjurături (paradoxal) de la o parte din angajații horecari cu salarii mici, aceștia înțelegând că nu le apreciez eu munca și d-aia mă zgârcesc la 10-15% din consumație. Ce spuneam, eu sunt problema!
Pe scurt, Freire spunea că pe omul oprimat de tot felul de mecanisme (în cazul anterior menționat oprimat e angajatul prost plătit de angajator) trebuie să-l educi să-și identifice cauza problemei (angajatorul) și să lupte cu ăla, nu cu clientul. Adică horecarul trebuie să-i spună patronului „boss, eu nu mă cert cu clientul pentru că nu-mi dă bacșiș, pentru că n-am zâmbit, că am o zi proastă, ori ăla n-are cash, ori are o zi proastă. Tu să-mi dai un salariu bun, clientul să nu stea cu stres că n-are extra 10% pentru mine și toată lumea e fericită”.
Dacă exemplul cu HoReCa n-a fost îndeajuns de bun mai am două, recent observate.
- CFR
M-am urcat în tren. Plin. București – Galați. O doamnă în vârstă a alergat și l-a prins în ultima secundă. Dar n-a mai apucat să-și cumpere bilet. Că n-a mai apucat, așa-i în viață uneori. A venit controlul. Bătrâna a recunoscut că n-are bilet, dar voia să cumpere din tren. Biletul CFR cumpărat din tren este mult mai scump. Absurd de scump. Am pățit și eu una similară pe ruta Sibiu – București. Bilet luat la ghișeu, vreo 80 de lei. Luat din tren, vreo 150 de lei.
Bătrâna a spus că n-are banii ăia (și părea că nu vrea să-i dea nici din principiu). S-a pornit un scandal între ea și doamna controlor, septuagenara fiind susținută verbal de cei mai mulți dintre călători.
S-a ajuns în câteva secunde la „păi da, că pe ăia din Parlament nu-i mai luați, vă luați de bătrâni”, „ați furat CFR-ul și nu vă mai săturați”, „sunteți niște șpăgari”. Angajata CFR s-a nimerit în mijlocul (și cauza) tuturor problemelor din companie, buba țării, chintesența răului. Precum un angajat de call-center, ea a devenit sacul de box. Degeaba a încercat să explice faptul că nu poate face nimic în favoarea bătrânei pentru că urmează un supra-control și-și riscă locul de muncă. Era singură împotriva unui tăvălug de stereotipuri despre relația client-CFR.
De ce?
Am înțeles (și rog să fiu corectat) că diferența uriașă de preț de la ghișeu CFR la tren este dată de faptul că în eventualitatea în care ți-ai putea cumpăra biletul din tren… ce s-ar mai întâmpla cu angajatele CFR de la case? Oricum automatele instalate timid le amenință locul de muncă. Dacă ai putea să-ți iei bilet din tren (eventual și cu loc) ar însemna concedierea unui număr impresionant de oameni. Cine ar mai sta la coadă când ar putea să-și facă viața ușoară? Așa că diferența aia din tren e motivațională, să te înveți să le dai de muncă celor de la ghișeu.
Și ce s-ar alege de oamenii concediați? Cine le face reconversie? Cine vrea o reconversie? Cine poate o reconversie?
Sunt prea multe întrebări, cu răspunsuri prea complicate. Și incomode.
Așa că e mai simplu să se perpetueze o tensiune socială, o nervozitate care refulează la nivel micro. Bătrâna din tren a înțeles că CFR o fură, împreună cu controloarea. Ceilalți călători au înțeles că CFR fură, mână-n mână cu controlorii lipsiți de omenie. Ce a înțeles controloarea nici nu mai contează, important e că o parte din români, la ora asta, cred despre controlorii CFR că-s niște animale cu sânge rece. CFR-ului îi convine asta, e sacrificiul pe care e dispus să-l facă. Ca-n gluma „sunt dispus să muriți pentru mine”.
2. Casa self-scan
Dacă nu locuiți într-un sat și n-ați mai dat printr-un oraș mare de vreo 2 ani, să știți că magazinele mari, medii și mici (?) din celebrele lanțuri de aprovizionare cu d-ale gurii și-au transformat clienții în angajați. Te servești de pe raft, îți scanezi produsele, plătești, pleci. Revoluție tehnologică, bogdaproste. Să nu fiu cârcotaș, am înțeles că magazinele astea (unele) chiar reușesc să-și mute oamenii de la case pe alte poziții.
Problema este că aceste aparate nu funcționează senzațional. Nu la toate. „Preferatele” mele sunt două astfel de branduri (au și culoarea în comun) unde aparatele sunt jenant de sensibile, dau erori dese, rămâi minute bune blocat până vine un angajat să dea cu o cartelă/cheie.
Am surprins de mai multe ori clienți nervoși pe angajații plătiți să remedieze erorile.
Și se produce o constantă stare de nervozitate și tensiune între client-angajat pentru că tehnologia dă rateuri. Clientul e nervos pentru că el merită să fie servit rapid, angajatul n-are de ales că… n-are.
Există și o piesă de teatru foarte bună, „Lucrător Universal”, la Stagiunea de Teatru Politic. Fix pe tema angajatului la magazin. Orice asemănare cu un celebru magazin de peste tot (pare) pur întâmplătoare.
De ce?
Pentru că tehnologia foarte bună costă. Și resursa umană e ieftină, înghite mult și se găsește pe toate drumurile. Iar clientul (că-i de CFR sau magazin) nu empatizează cu omul-angajat pentru că el „merită” tot ce e mai bun (așa a zis reclama) și „clientul nostru, stăpânul nostru”.
…
Revenind la gândurile lui Paulo Freire: educați oprimații că altfel își vor scoate ochii ca proștii. Dacă n-au făcut asta deja.
