Cei doi copii avortați ai tranziției: Sarcasm și Ironie

În mintea lui românul e poet (chiar „nepereche”. Cum, nu știați?!). E și cel mai ospitalier (dovadă litoralul românesc de care se plânge toată lumea. Românii). E și frate cu pădurea (gunoaiele o pot demonstra). Dar e și amuzant.

Textul ăsta lung este despre cea din urmă (auto)caracterizare.

Stai liniștit, n-o să fie un alt articol antiromânesc despre ceva ce nu facem bine, ori deloc. Bine, îl poți interpreta și în nota asta dacă ești de părere că orice lucru care nu e pus pe un piedestal în panteonul național e un atentat la iubirea de neam și țară.

Altfel spus…

Hazul la români e un subiect interesant pentru că una credem noi despre umorul nostru, alta străinii care intră în contact cu el și alta e realitatea obiectivă. Că așa e în tenis.

Pentru început mi-ar plăcea să fim cu toții de acord vizavi de un subiect: umorul e o chestiune culturală. Râdem la și despre ce suntem învățați. Avem propriul „bagaj” de glume rasiste, xenofobe ș.a.m.d. pentru că avem o altă istorie. Câte glume (răutăcioase) știți despre unguri și câte despre portughezi? Exact.

De asemenea, n-am mâncat la aceeași masă cu vesticii așa că mi se pare normal să acceptăm că nu râdem la aceleași poante.

Tot acum mi-ar plăcea să-mi expun și opinia despre mult lăudatul umor elevat românesc.

Eu nu cred în el. Nu cred că România a „mâncat destulă mămăligă” (ca să folosesc o expresie neaoșe) încât să ajungă să emită pretenția că debordează de umor considerat elevat (vorbim de umorul de masă, de zi cu zi) – așa cum se vorbește despre ironie și sarcasm.

Nu vreau să plictisesc cu date, dar pe scurt: umorul elevat apare și se consolidează în societăți care se alfabetizează mai repejor. Pentru că cărți. Cine nu citește nu știe să glumește.

Cifrele românilor sunt destul de dramatice (la venirea comuniștilor procentul femeilor analfabete era de doar vreo 90%, dacă-mi aduc aminte bine din „Nașterea cetățeniei democratice de Maria Bucur & Mihaela Miroiu, iar „România și Europa. Acumularea decalajelor economice. 1500 – 2010” de Bogdan Murgescu este cea mai bună carte pentru cine vrea să-și dea cu tristețe totală și cifre din realitatea românească).

Îmi e greu să cred că domnea sarcasmul într-o societate preponderent rurală, medievală când alții aveau deja „căși cu etaj” și universități, cocoșată de superstiții și mai preocupată de hrană decât de școală. „Bunelu’” ăla caterincos de la 1800 de care mai auzi e posibil să fie o excepție, ori o zămislire romantică a unui țăran care avea darul unui poker-face comic.

Formula ironiei e complexă și pare că au lipsit multe elemente care s-o transforme în heavy rotation pe plai românesc. Din „Imaginea evreului în cultura română” de Andrei Oișteanu înțelegem că bășcălia românească la adresa altora (evrei în cazul de față) era pe față, lipsită de subtilități. Iar acolo unde vedem și glume la adresa conducerii (precum cele despre Carol al II-lea și Elena Lupescu) nu-i neapărat finețe de condei, ci mișto cu tentă sexuală, poante ușor de înțeles de oricine („hăhă, aia-i curvă și ovreică, iar ăla o are sculată mereu!”). Metaforele erau la mintea cocoșului, iar majoritatea glumelor politice din interbelic erau la prima mână ca să le înțeleagă ușor tot norodul cu putere de vot (vezi exemplele din „Sociologia proastei guvernări în România interbelicăde Bogdan Bucur).

Așa că umorul high românesc se reduce (pentru cei mai mulți) doar la perioada comunistă, dar…

… există o glorificare (cu dus și-ntors) a umorului fin din perioada comunistă. Șopârlele vremurilor și finesurile unor Toma Caragiu, Amza Pellea și alții sunt în strânsă legătură cu sistemul opresiv. Ironic (ha!), consider că sistemele opresive sunt responsabile pentru cele mai bune glume ironice. Pentru că umorul devine debușeu în perioade grele și când trebuie să ai grijă ce spui îți ascuți simțurile. Glumele devin mai delicate, emițătorul e mai rafinat, urechea receptorului e mai atentă.

Cel mai evident aspect care-mi susține teoria e schimbarea de umor de după 1989. Nu facem judecăți de valoare, dar știm cu toții ce a devenit mainstream și ce a avut succes la mase după revoluție. Mi se oferă mereu exemplul Divertis, dar dacă urmăriți cu atenția evoluția poantelor politice făcute de grupul Divertis o să remarcați că subtilitatea a dispărut încet și sigur. N-a mai fost nevoie de ea. Nu mai era nevoie de șopârle, personajul care bagateliza politicianul corupt putea să se numească… Șpăgănescu. Te-ai prins? Polițistul corupt e… Milițică…

 Iar astăzi cred că putem spune cu certitudine că sketch-urile lui Toma Caragiu n-ar ajunge virale și nici tipul acela de umor n-ar rupe Youtubeul. Astăzi, având libertatea de a râde despre orice (hm… o să revin asupra acestui aspect mai încolo pentru că totuși e 2021 și nu mai putem râde despre orice) umorul e mai „pe față”. Perdeaua a căzut și nu-și mai are rostul. Dacă vrei să spui despre cineva/ceva că e prost… pur și simplu o spui. Oamenii vor râde oricum, de ce să depună un efort?

Așa că 41 de ani de ironie și sarcasm n-au fost îndeajuns pentru cimentarea acestui stil de umor. Din contră, în medii de zi cu zi pot băga mâna-n foc pentru faptul că ironia nu e bine văzută. E privită ca jignitoare, potrivnică, nicidecum o formă fină de umor. Fiți ironici aiurea în tramvai și o să vedeți reacții.

Acum, pentru că trebuie să vină și o încheiere inevitabilă – altfel cine știe cum se scrie o carte despre umorul la români, trebuie să ținem cont și de contextul cultural actual și ce traistă comică a tras fiecare după el în anii de formare. Ce filme, ce muzică, ce grupuri umoristice. Ce ai savurat în tranziție? Al Bundy? Râzi la niște glume. Hawkeye Pierce? Alte glume. Ambele? Interesant. Ce comedianți? Români? Străini? Care străini? De unde și de când?

Toate te formează diferit și împreună compun un comic național. Cele mai virale glume online definesc tipul de umor local. Nu-ți da ochii peste cap.

Din experiența de comediant (care s-a și plimbat ceva prin țară) și a discutat și cu alți comedianți care au bătut drumuri, pot să spun cu o oarecare certitudine că umorul românesc nu excelează la capitolul ironie și sarcasm. Avem altele mai bune, dar astea două nu-s în top.

Acum, ca să fie treaba dodoloanță, zilele trecute a existat o postare pe net care a înfierbântat spiritele.

N-o să spun despre ce postare e vorba și care era subiectul ei (dacă ai idee despre ce e vorba, bravo ție!), dar textul acela era o ironie. O observație socială în notă sarcastică. Acidă? Da. Dură? Da. Comică? Dacă guști ironia, da. Ceva greșit la ea? Faptul că a fost dată pe internet, spațiu unde nu poți să citești camera și riști să-ți fie interpretată gluma conform convingerilor personale. Ăsta e de altfel și motivul pentru care nu trebuie să pui pe net orice poantă îți vine în minte. Mulți nu mai văd gluma de convingeri.

Peste toate astea vin și straturi culturale (vechi sau noi) și vă recomand cu căldură „The Culture Map” de Erin Meyer, carte care explică destul de bine de ce unii râd la X și alții la Y, de ce indienii lucrează într-un fel și francezii altu-felu. Suntem diferiți, ok?

Acestea fiind zise, cam atât am de spus momentan despre umorul la români. Sarcasm și Ironie, doi frați gemeni, doi decreței, n-au apucat să se dezvolte îndeajuns de mult și au fost maziliți. Umorul de masă, umorul liber a reușit să îi înlocuiască, fiind apreciat umorul direct, fără subtilități (jignitoare, tăioase).

La final vă las cu o poantă: doi români merg la Bibliotecă. Așa se numește cârciuma.

P.S. – discut mai multe despre umor la cursurile mele de pe Only Smarts. Aruncați un ochi dacă sunteți curioși.

Un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Texte pe mail: