Câteva gânduri despre Jocurile Olimpice

Las următoarele gânduri mai jos pentru că nu știu ce altceva să fac cu ele și vreau să-mi scap mintea de greutatea lor.

Pe mine sporturile cu valențe naționale mă lasă rece. Nu-mi pasă ce steag poartă sportivii vreunei probe atâta timp cât își fac treaba bine și câștigă cel mai bun. Îmi place sportul, nu steagul și nu transpir excesiv dacă văd tricolorul la purtător. Mă uit la handbal pentru că joacă niște oameni, nu România și X, mă relaxez la un meci de baschet pentru că văd oameni pasionați, nu români vs. … ș.a.m.d.. Țin cu echipele românești de fotbal în meciurile internaționale pentru că în fotbal mi se pare frumos să-i susții pe cei mai slabi și necăjiți, bucuria lor fiind isterică și copilărească.

Altfel spus, îmi e imposibil să mă simt reprezentat de vreun sportiv român pentru că simt că n-am contribuit cu nimic la succesul lui. Din contră, cei mai mulți sportivi de succes au reușit performanțe în ciuda numeroaselor piedici pe care le punem noi ceilalți în calea unei vieți sportive sănătoase.

Așa că drapelul ăla fluturat pe podium, ori după linia de finiș, e vânare de vânt.

E totul atât de accidental în viața (și în țara asta) încât e mai reprezentativ să fluturi o pungă de rafie în locul drapelului. Și-n loc de imn poți difuza ce piesă-i place sportivului, aia pe care s-a antrenat.

Dar mna, înțeleg emoționalul și povestea. E nevoie de poveste.

Ca să subliniez mai bine ce spuneam mai sus, zilele trecute un român a jucat tenis de masă cu un brazilian în cadrul JO. Brazilianul putea să treacă oricând de ceva naționalitate asiatică. Și românul îmi arăta ca orice alt bărbat alb de aici și până la Londra. Asta ca să ne relaxăm cu „se vede că-i român”.

Aceste competiții sportive ar trebui să fie doar despre sportivi.

Puțin spre deloc despre țările din care vin. Oricum, cele mai multe nici nu investesc în ei. Te chinui să ajungi cel mai bun la X probă, fără susținere din partea statului (cu efortul părinților), ca mai apoi să ți se îmbujoreze consătenii că „uite ce a reușit… adică ce AM reușit, că suntem un tot, un popor și…” bla bla.

Cine comentează probele de gimnastică de pe TVR (o doamnă) nu știe să „read the room”, cum spun vorbitorii de engleză.

Se învârteau unii la barele paralele și comentatoarea îmi arunca mecanic, robotic, denumiri de scheme și figuri pe care nici nu le auzeam bine, nici nu le înțelegeam. Parcă vorbea pentru ea. Ca omul care știe un domeniu foarte bine și-ți vorbește doar de ăla, total indiferent de faptul că nu cunoști nici măcar 3% din ce știe el.

Oricum, e boala comentatorului român să nu tacă.

Cred că-i concediază dacă nu vorbesc 10 secunde. Trebuie să spună ceva. Ori ce vezi, ori ce nu contează, ori ce nu înțelegi.

Pe de altă parte, domnul de pe Eurosport 2 care a comentat proba de skateboard de acum 2-3 nopți a fost o plăcere.

După voce părea un domn pe la 40-50 de ani care n-a pus în viața lui piciorul pe o placă de skateboard așa că tot comentariul lui s-a redus la „wow!”, „ce mișcare!”, „ce căzătură!”, și o mențiune despre Alvin Toffler (pentru că pe un sportiv îl chema Toffler).

Am apreciat ambiția și dăruirea lui de a părea cool, pe felie, cu băieții.

Ana Maria Popescu (fostă Brânză) s-a întors de la JO cu o medalie de argint și cu un discurs bombă. S-a luat de toată lumea și mi-a plăcut. Cam târziu că abia acum la 36 de ani s-a trezit să spună că totul pute, dar aia e.

Cel mai mult mi-a plăcut faptul că s-a luat de imbecilii din presă (mai ales aia sportivă) care pe parcursul JO au ținut să facă știri senzaționale despre sportivii de acolo, să se plângă de ei, să se comporte ca… orice părinte român care cere odraslei să-i pună numele pe socluri.

Presa, într-o proporție covârșitoare, e proastă.

Ca să ne convingem de asta vă recomand (poate) cel mai prost editorial din istoria GSP, semnat de Remus Răureanu. Acesta, în mic și mare, o ceartă pe Ana Maria Popescu de faptul că are prea multe pretenții de la un sport care nu face audiență. Pentru că apărătorii sportului (adică jurnaliștii sportivi) îmi demonstrează din nou că sunt, de fapt, în slujba ratingului. Dacă scrima nu umple stadioane nu-i bună de nimic. Nici nu mă obosesc să comentez mai mult prostia aia de text.

Ipocrizia supremă a tipului de gândire expus de Remus Răureanu se regăsește în umecteala de mironosițe a jurnaliștilor când vreun sportiv fără rating (adică orice nu e fotbal) aduce o medalie României.

Scrima e bună când se flutură ștergarul. Românul e fiert pe canotaj când e podium. Iubim înotul dacă înotul ne crește cota de țară. Altfel să ne scutească toți ratații care n-au putut ajunge fotbaliști.

Gherțoismelor astea să le umple fotbalul buzunarele, cu șumudicii și becalioții lor, tribunele goale și „casele” respectate de cei care țopăie cu picioarele 90 de minute pe scaune, ori le rup din dragoste de gardă. Să-i crească salariul și stima de țară lui Remus Răureanu cu fiecare știre despre gagici de fotbaliști pe care o deschid eu.

Tot ce i se poate reproșa doamnei Popescu e că n-a țipat mai devreme la jurnaliști, la federație, la politicieni. Să sperăm că rămâne constantă. Și că nu mai face reclame la pariuri.

6 răspunsuri

  1. Referitor la primele 10-15 rânduri, miturile și astfel de povești încheagă o societate/un popor. Eu unul, deși înțeleg ce spui și sunt în mare parte de acord, tot mă emoționez când văd cum flutură steagul României la olimpiadă.

  2. Ai zis-o mai bine ca oricine. Asta se intampla la mai multe genuri de competitii. Sa vezi in liceele « prestigioase » din tara cum se lauda cu olimpicii lor de parca ei i-au pregatit, cand de fapt copiii se pregatesc de cele mai multe ori singuri sau ajutati de parinti prin meditatii. Profii care se lauda cu olimpicii sunt de multe ori aceiasi care isi varsa frustrarile pe restul de elevi care nu sunt olimpici… Sa nu mai zic ca iau sporuri la salariu pentru olimpici 🙂

      1. Am cautat acum pe net legat de sporurile astea ca sa pot sa atasez aici un link cu ceva concret…. si nu am gasit. Chestia cu sporurile e ceva ce tin minte ca am auzit in liceu. Acum ca stau sa ma interesez, validitatea a ce am zis e cel putin dubioasa, deci ia-o ca atare, se prea poate sa imprastii fake-news fara vreau.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Texte pe mail: