Când te-ai uitat ultima dată în sinele oglindă?

Dacă îmi urmărești newsletter-ul (ori pagina de Instagram) știi deja că acum puțin timp am terminat de citit „Coreea de Nord. Un stat-gherilă în transformare”, de Philippe Pons. N-am apucat să spun în destul cuvinte cât de mult mi-a plăcut cartea și cât de bună e, mai ales dacă ești curios să afli de ce Coreea de Nord e Coreea de Nord. 

Fie, poate nu ești pasionat de istorie. 

Atunci tratează cartea ca pe o poveste. Beletristică. Telenovelă. Ce vrei tu. Coreea de Nord să devină un personaj în mintea ta. Și vezi cum a ajuns acest personaj să fie ce este astăzi. Eu am învățat că nu știam nimic despre istoria recentă a acestei țări, dar mai ales nu-i știam motivele pentru care e așa cum e. Dacă îți plac filmele (Marvel?!) în care se pune accentul pe bagajul psiho-emoțional al anti-eroului nu văd de ce n-ai aprecia cartea asta.

Oricum, nu vreau să-ți răpesc plăcerea lecturii. Ce vreau să-ți spun e că după ce am terminat cartea am zis să revăd serialul „M.A.S.H. 4077”, ăla din anii 1970. Știam din copilărie că-n serial sunt și multe observații sociale legate de războiul din Coreea, și voiam să văd dacă pe fondul cărții le găsesc. 

N-a trecut mult timp. În al 5-lea episod din primul sezon a apărut prima chestie. E vorba despre fenomenul „sclavelor” (moose), femei pe care soldații americani le foloseau pentru una-alta. Să mai coasă un ciorap, să facă ordine, să satisfacă diverse nevoi. Erau un fel de logodnice pentru care soldatul american plătea o sumă/chirie. 

Sunt multe de discutat despre contextul care producea o astfel de piață de sclave (sărăcie, mereu e vorba de sărăcie), dar ce e important de reținut (pe fondul lecturii din Philippe Pons) este că aceste acte – a deține un sclav, provoacă răni sociale care se rostogolesc peste ani și se transformă. Nu toți americanii prezenți în Coreea au deținut moose, dar aceia care au făcut asta au contribuit la ura coreenilor (din Nord) împotriva americanilor, împotriva imperialiștilor și (la modul general) împotriva invadatorilor.

Ce am învățat de la Philippe Pons este că, printre altele, coreenii au trăit zeci de ani sub teroarea fizică și psihică a faptului că sunt cotropiți (de japonezi sau americani). De altfel, apropierea lor de comunism nu e imposibil de înțeles în contextul ăla. Ce contează este că prin gesturi sociale „mici” (a deține un sclav dintr-o etnie) s-a cimentat o ură care ține generații. 

E simplu de înțeles.

De exemplu, sunt printre noi români care urăsc o etnie pentru că acum 100-150-200 de ani reprezentanții unei alte etnii au prejudiciat direct/indirect românul xenofil. Știu compatrioți care urăsc unguri/bulgari/turc pentru că un stră-stră-străbunic a suferit într-o confruntare cu un stră-stră-străbunic ungur/bulgar/turc. 

Istoria de manual școlar ne învață că moștenim obiceiuri, tradiții, dar și sentimente profunde de ură. Istoria nu depune prea mult efort în a ne învăța contexte, dubla măsură, ori aspecte care țin de excepționalism. În principal istoria școlărească perpetuează victimizarea și mania persecuției, indiferentă/rece la ce înțeleg învățăceii despre vecinii lor. D-aia simt că-n școală trebuie învățată și istoria vecinilor, schimburi culturale între vecini, și o mai bună înțelegere a contextului istoric. Pentru început am putea să le dăm copiilor să citească cărți precum „Dincolo de tranșee. Cum au trăit maghiarii din Transilvania Marele Război și Trianonul”.

Charles Horton a fost un sociolog american. Omul era bazat, șmecher, atâta capul pe el!

Pe scurt, el a venit cu conceptul sinelui oglindă. Adică suntem ceea ce credem că alții cred despre noi că suntem. Sună complicat, dar face sens, știi ce zic? 

De exemplu, dacă soldatul american în Coreea își ia o moose și trăiește cu impresia că „gălbejiții” sunt proști, subspecie, sclavi, se pot întâmpla două lucruri:

• Anumiți asiatici/coreeni vor crede despre ei că-s suboameni (în literatura despre afro-americani avem destule exemple cu sclavi care au fost îndoctrinați și torturați de stăpânii lor până au ajuns să creadă discursul ăsta);
• Ori să dezvolte profunde sentimente de frustrare, ură și să-și dorească răzbunarea.

Cele două pot funcționa și împreună, dar mai des e întâlnită a doua variantă. Și ea se acutizează cu cât abuzatorul este mai înverșunat în a dezumaniza și a repeta că „X categoria nu e bună de nimic”. 

Mirel Bănică, în „Bafta, Devla și Haramul. Studii despre cultura și religia romilor”, arată foarte simplu și ușor de înțeles că teoria sinelui oglindă se manifestă în rândul unor (UNOR!, trebuie să subliniez asta) romi pentru că majoritatea a repetat atât de des că ei sunt „genetic” infractori („așa e țiganul, are hoția în sânge!”) încât nu le rămâne decât să se ridice la nivelul așteptărilor. Nu e nimic spectaculos, vedem același fenomen în parenting: repetă-i copilului tău că e un idiot, prost, că nu-i bun de nimic, un pierde vară, o poamă rea, și cel mai probabil se va „ridica” la nivelul așteptărilor. 

Ce voiam să spun este că pe fondul războaielor și a tensiunilor sociale trebuie să avem mare grijă ce stereotipuri, atitudini și tensiuni etnice promovăm/tolerăm (uneori sub formă de glumă) pentru că acestea pot avea repercusiuni pe zeci de ani. 

O mână de moose-uri coreene pentru soldații „invadatori”/„eliberatori” poate perpetua furia anti-americană pentru 3-4-5 generații. Conflictul ruso-ucrainean o să pună bazele unei tensiuni etnice care nu cred că o să se spele nici în cinci generații. Orice ieșire rasistă demonstrează grupului că nu e dorit, deci lupta pentru supraviețuire chiar este o luptă. 

Din păcate pentru cei mai mulți este un adevărat efort să înțeleagă de ce unele popoare „sunt cum sunt” (cu toate că e analfabet să bagi într-un șablon un popor), ori să înțeleagă anumite aspecte care țin de etnii. Singurul medicament împotriva acestei bolnăvicioase iubiri de sine („poporul meu e cel mai tare”) este cititul despre alții. Curiozitatea despre alte popoare vindecă de onania cu fals parfum de patriotism. 

Putem începe cu un simplu exercițiu: să nu mai spunem ce credem că sunt alții. Și să nu-i tratăm ca suboameni (ori să le vorbim așa). 

E greu. Îmi vine greu să nu spun că șoferii din Ilfov sunt cei mai slabi, dar poate că am zis atât de des asta încât, precum în teoria sinelui oglindă, au ajuns să se comporte conform așteptărilor. Șoferii din Ilfov sunt ok. Sunt și ei oameni. Și conduc așa cum pot, luând în considerare condițiile vitrege în care locuiesc.