Cam dezamăgit

În octombrie, anul trecut, o femeie murea pe o trecere de pietoni din București. Copilul ei, în căruț, era aruncat la câțiva metri, dar avea să supraviețuiască (cu o serie de probleme de sănătate pe care astăzi nu le cunoaștem). Din filmarea șoferului se poate vedea clar că a apăsat pe accelerație, total indiferent de trecerea de pietoni din față. Presa avea să descopere că acesta se mai lăuda ocazional pe social-media cu viteze de peste 240 km/oră. Pe drumuri publice. Despre accidentul ăsta am scris și eu la vremea aia.

Prin februarie, anul acesta, o fetiță de 5 ani murea lovită de mașină în timp ce traversa strada cu bunica ei. Accidentul avea loc pe o stradă unde limita de viteză era de 30 km/oră. Este foarte dificil să omori un pieton dacă ești un șofer atent și respecți limita de 30 km/oră. Și dacă îți sare în față e greu.

Acum câteva zile, pe Reddit, cineva posta video-ul de mai jos. Practic, un șofer s-a filmat la volan în timp ce intimida un pieton (care, da, a traversat aiurea, dar cu altă ocazie vorbeam despre cât de aberant sunt așezate unele treceri de pietoni din oraș, uneori fiind nevoie să mergi și până la 1 km pentru a ajunge din A în B pentru că trecerea de pietoni e absurd de departe și nu care cumva să întrerupem autostrăzile urbane). Domnul din video apasă la șto pe accelerație, să-i arate prostului pedestru că el e un prost mai puternic în fauna spațiului public, având capacitatea să-l omoare. Cu tot cu câine. E un tip de agresivitate la volan pe care am avut ghinionul s-o mai văd, șoferul crezând că educă un pieton dacă la rândul lui comite o greșeală (viteza mărită și atitudinea agresivă). E ca atunci când părinții te educau prin bătaie ca tu să nu mai bați pe alții.

De la primul deces mențional la începutul textului și până azi nu s-a întâmplat nimic notabil în ceea ce privește orașul-viteza-legislația. De la geamul încăperii din care scriu textul ăsta văd (și aud) chiar la această oră (14:45) șoferi care și-o dau cu mult peste viteza legală între două semafoare, claxonează isterici, forțează intrarea în intersecție pe roșu, parchează ilegal pe trotuar înghesuind pietonii, se șicanează, conduc agresiv. Seara e mai plăcut pentru că șoferii și motocicliștii își pot face liniștiți liniuțele, spărgând liniștea cu bubuituri care mai mult ca sigur n-ajung și la geamurile primarilor.

De ceva timp am spus și public că mi-a ajuns cuțitul la os și m-am plictisit de starea asta de asediu sub care mă simt ca pieton. Vizual, auditiv, olfactiv. Orașul devine canceros. Așa că mă folosesc de singura putere (legală) pe care o am: sesizarea. Când văd mașini parcate în culmea nesimțirii și a sociopatiei pun mâna pe telefon, fac o poză, trimit o sesizare. Sunt cazuri când mașinile au număr în geam, dar sunt situații când nu am răbdare să negociez cu nesimțirea altora și lucrurile sunt atât de flagrante încât nu merită un „vă rog să vă mutați mașina, nu poate să treacă autobuzul în care suntem”. Cum am experimentat recent.

Unii șoferi înțeleg (așa pare), alții nu.

Din experiență cei mai mulți nu. „Dacă erau parcări nu mai încurcam”, dar vă garantez că în 99% din cazuri Parcarea Aia se găsea la cel mult 100 de metri de unde au ales să oprească. Dar s-au obișnuit s-o lase unde au treabă, nu unde nu încurcă.

Recunosc. Sunt într-o perioadă sensibilă. Devenind tată am început să văd trotuarul cu alți ochi. Îl văd din spatele unui căruț. Și când merg în concedii tot de acolo îl văd. Și mi se pare interesant cum alții reușesc să aibă și orașe sigure pentru cei mici, dar și funcționale pentru șoferi. Firește, pentru că bunăstarea generală vine din a crește cetățeni funcționali și sănătoși (iar sănătatea lor se transferă și asupra adulților din jur), mașinile sunt în plan secund. Orașele sigure pentru copii sunt mai sigure și sănătoasă pentru toți, indiferent că vor/le plac copiii.

Zilele trecute am postat o discuție de pe WhatApp cu un șofer a cărui mașină bloca traversarea. Avea un număr în geam și l-am rugat/somat/amenințat să-și mute mașina. Pentru a traversa, cu un căruț, trebuia ocolit prin stradă. Ceea ce e periculos indiferent că ești pieton, părinte, ori ajuți pe cineva în scaun cu rotile (să nu uitați că oamenii ăștia există, chiar dacă nu îi vedem prin acest oraș „primitor”). Omul și-a cerut scuze, a justificat că e nou în oraș (oriunde dai de carnet în țara asta ți se spune că nu ai voie să parcheze pe colț de intersecție. Oriunde!).

Mi-au comentat câțiva la postare că nu-s empatic.

Mi-a bubuit mintea. Mi s-au blocat neuronii văzând că pietonul e acuzat de lipsă de empatie. Cei care mi-au reproșat că nu-s empatic, că „ce bă, tu nu greșești?” și alte d-astea au strâns niște zeci-sute de aprecieri de la alții care considerau că eu am greșit. Că sunt deplasat. Că ar trebui să fiu mai omenos cu șoferii care transformă orașul într-un pericol pentru oricine (aici nu e vorba doar de părinți, copii ș.a.m.d.).

Mă uitam pe la cei care erau de acord cu mesajele critice la adresa mea și vedeam părinți. Dar mai ales pietoni. Ca să nu mai spun foști-copii ai căror părinți nu cred că au avut parte de un urbanism mai civilizat. Dar în mintea lor eu greșeam. Eram prea „pasiv agresiv”, „prea profesor de etică”. Mă rog, poate că mesajele mele față de șoferul în cauză erau scrise într-o notă pasiv-agresivă, dar se umpluse paharul (în ziua aia), pe fondul faptului că nu era singura mașină care mă obliga să-mi strecor viitorul plătitor de taxe&pensii prin pericol.

Dimineața mă uit pe geam la părinții care își duc copiii la școală și îi văd cum îi înghesuie printre mașinile care circulă cu viteză pe străduțe, trotuarele fiind pline de mașini și impracticabile pentru pietoni. În logica celor care mă acuză de „etică” e probabil firesc. E un gest de empatie față de șoferi să-ți supui copilul la un risc. Până la urmă, dacă mai și moare câte unul sunt doar victime colaterale ale vieții în imposibila de îmblânzit junglă urbană, nu?

Faptul că unii reușesc să-și îmblânzească orașele se datorează exclusiv faptului că ei sunt ei și noi suntem români. „La noi nu se poate… că nu se vrea…”.

Totul a culminat cu mesajul de mai jos:

Ce scrie domnul Baboi este doar rezultatul unui urbanism turbat, cultivat cu bună măsură de toți primarii de până acum, dar și de politicile anti-sociale/anti-comunitare promovate de cei mai mulți politicieni. Individul e încurajat să fie super-individualist și într-o constantă competiție de „supraviețuire” cu ceilalți. Iar cine se opune acestei lupte (care înnobilează, e sinonimă cu succesul personal) are parte de tot felul de definiții: e comunist, leftist, leftard, wokist, excesiv de etic ș.a.m.d..

Baboi spune ce a înțeles el că e Bucureștiul (nu locuiești aici conform profilului, ci în alt oraș). Din exteriorul fizic, dar și cel personal (adică ce înțeleg oamenii că înseamnă urbanul mare – și aici intră inclusiv bucureșteni), viața în București este un pericol de nerezolvat. E un pericol fetișizat. Trebuie să fie periculos pentru că altfel nu e oraș mare. Un București nepericulos devine sat. Când îi spui cuiva că vrei un București fără zgomot sunt șanse mari să te trimită „la țară”, „la cimitir”, undeva unde liniștea e la ea acasă. Am mai explicat și cu alte ocazii de unde vine asta (urbanizați cu forța, filme exclusiv americane despre viața la oraș).

Totul culminează cu faptul că în București nu se fac copii.

În București se fac bani, averi, case cu credit pe 30 de ani, locuri de parcare, mall-uri, zgomot, accidente, dar nu se fac copii. Cine vrea copil se duce… probabil unde e liniște? La țară? În urbanul mic? Unde se fac copii buni?

Reacții precum cele de mai sus mi se par (alte) triste manifestări ale mega-turbo-neoliberalismului. Omul nu trebuie întrerupt din orice face el și e profitabil. Șoferul e profitabil, părintele/pietonul nu. Cam ce spunea și Moise Guran într-o penibilă postare, că profesorul care protestează încurcă omul din economia reală, profesorul fiind din economia ireală, aia neprofitabilă. Când produci oameni nu produci profit, decât dacă oamenii consumă, ori produc consumabile pentru alți consumatori. Educația nu e profitabilă că nu trebuie să ai carte ca să cumperi gigi bigi. Trebuie să ai carte cât să consumi gigi bigi. Și să-l produci ieftin.

Pietonul, cu a lui lentoare, trebuie să fie empatic cu omul-mașină care este și rapid, și eficient, și consumator (de mașină, de carburant, de servicii). Pietonul e un prost care consumă cel mult opinci. Părintele e un prost care consumă cel mult scutece, dar economia reală nu stă în creșterea unui om și micuțeniile lui (căruț, lopățică, cărticele).

Dacă ăsta e teritoriul în care jucăm (și creștem) mă văd nevoit să propun o măsură – foarte neoliberală – pentru economia reală: să alegem pe cine vrem să susținem la pensie din contribuția noastră individuală. De exemplu, eu și fiul meu n-am vrea să contribuim la pensia unora care ne spun că orașul în care trăim nu trebuie adaptat nevoilor noastre. Ba chiar critică cu superioritate (pasiv-agresivă?) „ghinionul” coitusului urban. Fie, eu prost. Dar tare mi-ar plăcea să aleg cine îmi merită contribuția la pensie. Și din moment ce nu-s empatic cu tablele (parcate ilegal) și fanii lor, să nu-i deranjez nici cu banii mei. Oricum sunt bani din economia ireală.

…

P.S. – din fericire orașul o să se schimbe. Bucureștiul va avea mai mult verde, străzi mai sigure pentru femei/copii/bătrâni/persoane cu handicap, mai puține locuri de parcare și inclusiv o viteză redusă și respectată la 30 km/oră. Nu acum, nu în 5 ani, dar cândva în timpul vieții mele. Se vor realiza (și) pentru că există oameni lipsiți de empatie ca mine. Iar cei mai miloși nici nu-și vor da seama ce bine îi lovește pentru că așa cum nu simt că fierbe apa în care se scaldă nu-și vor da seama nici că e bine, umbră și frumos.

Dar un lucru e cert: sunt dezamăgit de oamenii care nu vor să vadă pădurea de mașini.