Calmul disprețuitor în fața ticăloșiei universale

O să fie lunguț. Ca să știți.

Piața se „autoreglează” de nu se poate, de ani de zile

Eram la Craiova și terminasem lectura adusă de acasă așa că am început să scanez biblioteca socrilor. Mi-a sărit în ochi coperta colecției Adevărul, Émile Zola, „La Paradisul femeilor”. Nu citisem nimic de la acest clasic, dar nici n-aveam foarte mult chef de evergreen-uri. Îmi era că-i ceva cu romantism simandicos, povești de dragoste cu femei în crinolină și băieți spilcuiți care dorm în chirii mizerabile, scumpe și înghesuite (la Cluj). Eu ignorant. L-am întrebat pe amicul ChatGPT care-i faza, o scurtă descriere a cărții, și mi-a spus că e o carte care, printre altele, tratează subiectul dezvoltării urbane din Parisul perioadei 1852-1870, că e despre consumerism, capitalism, clase sociale, muncă, clasism ș.a.m.d.. Opa!

Cu toate cele enumerate mai devreme, povestea aia de dragoste între fata săracă și băiatul bogat își face simțită prezența de la început (se pun bazele ei), dar toată manțucăreala asta înseamnă doar vreo 10% din ce are cartea de oferit, ceea ce m-a bucurat. Am văzut destule seriale cu Natalia Oreiro și Thalia când eram copil, mi-a ajuns de acest fir narativ.

Altfel povestea romantică e simpluță și previzibilă ca un film de pe Hallmark. Denise e o tânără de 20 de ani, săracă lipită și cu doi frați mai mici după ea, care ajunge la Paris sperând să găsească ceva de muncă și un sens în viață. Ceva ghinioane, apoi niște noroc, ajunge să se angajeze pe sales la magazinul (proto-mall-ul) lui Octave Mouret. Magazinul se numește „La Paradisul femeilor”. Octave ăsta era mare shau (/șau/) prin Paris, vrăjea femei cu magazinul lui și mare escroc sentimental. Denise, plăpândă, s-a amorezat repede de el (avea harneală, prestanță, nimic de zis), dar ăsta a reușit s-o scârbească repede cu atitudinea lui de cafenea pe Decebal (București, Dorobanțiul accesibil a.k.a. lux accesibil). Long story short, niște dinamică de tip „Fifty Shades of Grey”, adică „ce interesantă e tipa asta care nu mă place, pe mine care sunt dorit de toate!”, Octave se deprimă că nu-l vrea Denise, asta îl vrea dar e timidă și nesigură că-l știe și ușor gherțoi, iar pentru că Zola nu era R.R. Martin și n-avea chef să omoare personajele principale (cu toate că omoară și el destule) îi lasă pe ăștia doi să se iubească până la adânci bătrâneți – în finalul cărții.

The end la asta, hai să trecem la celelalte aspecte.

Totuși, Zola nu e degeaba poreclit „Tata Naturalismului”. De ce? Pentru că e fiert pe descrierea realității. Citești „La Paradisul femeilor” de parcă te-ai uita la un documentar. Este absolut încântător.

Zola îți arată și mafia imobiliară apărută cu ocazia reconstrucției Parisului din perioada respectivă, niște șpărle făcute de rechinii imobiliari în timpul transformărilor haussmanniene (ăla care a venit cu ideile cum să arate Parisul de azi), cum s-au dezvoltat clasele sociale în raport cu job-urile din piață și unde locuiau, dar cel mai important – ce impact au avut centrele comerciale asupra micilor întreprinzători. Că aici e o mare (poate cea mai mare) tensiune a cărții. Octave, spaima la femei, cumpăra clădirile din apropierea magazinului și își mărea business-ul, ajungând să vândă sub același acoperiș mai multe tipuri de produse, și eventual mai ieftin pentru că își permitea marja. Îi distrugea pe comercianții care vindeau doar o treabă, în magazinele clasice. Octave atrăgea mai mulți clienți, te duceai după mănuși și pierdeai vremea (și banii) cumpărând un costum, o pălărie ș.a.m.d.. Lucruri care până la Paradisul femeilor erau mereu în magazine separate și specializate (cartea subliniază și aspecte care țin de Trendyolizarea/Temuizarea mărfurilor).

Octave știe și cum să aranjeze vitrinele, cum să facă ofertele, pachetele de produse, cum se face un customer journey. Omul ăsta, la 1860, știe marketing cum (încă) n-am văzut la mulți antreprenori din România 2025. Cartea lui Zola e bombă și pentru pasionații, interesații de marketing/publicitate.

Sunt multe lucruri interesante (falimentul business-urilor mici, încăpățânarea de a nu se adapta la piață, statul spectator la tentativele de monopol, consumerismul orbesc, manipularea consumatorilor – în special consumatoarelor), dar cel mai mult m-au atras similitudinile vizavi de modul în care Afaceristul se raportează la mâna de lucru ieftină și cum piața se „autoreglează” mereu în beneficiul capitalului, nu al muncitorilor. Lucruri care se tot întâmplă de la Zola încoace.

Octave știe că în anumite momente ale anului vânzările nu merg. Așa că face ce se întâmplă și-n corporațiile de azi: dă afară oameni. Știe că o să-i angajeze din nou, la nevoie, eventual pe bani mai puțini că-s disperați și mor de foame. Sună cunoscut?

Octave știe că nu există end game pentru domeniul lui, așa că miza este să înghită deliberat competiția.

În sistemul ăsta economic în care idealiștii spun „să lăsăm privatul să-și facă treaba ca să fie bine la toată lumea”, realitatea este că unul singur vrea să trăiască și să prospere. Că nu poate, că-l încurcă Statul care îi pune piedici când vrea să monopolizeze, e altă poveste și ghinionul Afaceristului.

Dar Octave arată tuturor că viața în actualul sistem economic nu e un joc de Monopoly la care participanții se plictisesc și spun „bă, gata că e târziu, hai să calculăm fiecare cât a agonisit și câștigă ăla cu mai mult, dar plecăm acasă fiecare cu niște bunuri și resurse.” În realitate (ca și-n jocul Monopoly), câștigă ăla care ÎI FALIMENTEAZĂ pe toți ceilalți. Ăsta este end game-ul sistemului actual. Că el se „autoreglează” nu e meritul pieței, ci al reglementărilor care nu permit monopol (motiv pentru care și amendează cartelul).

În „La Paradisul femeilor” vedem ce înseamnă o piață/societate/viață în care nimeni nu spune „alo, băi Octave, trăițar famelea, bravo! Ești șmecher, știi să vinzi și umbrele și ghete și alendeloane! Bravo. Uite un ou cu zeamă și o medalie cu Locul 1 la Capitaliștii au Talent 1860, acum ho prrr că lași oameni pe stradă și eu, Statul – pe care-l înjură toată lumea, trebuie să fac ceva cu piulițele tale”.

Cea mai bună perioadă să fii stângist, cea mai proastă perioadă să fii stângist

Citeam cartea lui Zola și-mi spuneam că se potrivește de minune și cu multe aspecte ale zilelor noastre. Precum discuția despre AI-ul care o să fure locuri de muncă. „La Paradisul femeilor” poate să fie și „La Paradisul AI-ului”.

Am întrebat 100 de IT-iști și oameni care știu să instaleze Windows-ul și am aflat că nu e chiar așa simplă treaba. Adică AI-ul nu fură joburi, mai degrabă „înlocuiește”, pentru că înlocuiește sună mai puțin dramatic pentru cei care nu vor fi afectați de avântul tehnologic. E important să folosește cuvintele cum și când trebuie. Un job furat e ăla pe care îl ai tu. Un job înlocuit e ăla de pe urma căruia faci profit. Și cum bula care face AI profită de pe urma lui e normal să-i vadă pe amărăștenii loviți de AI ca fiind înlocuiți. AI-ul înlocuiește o vânzătoare, dar (încă) nu poate fura job-ul unui IT-ist.

E important cum folosim cuvintele, pentru că așa erau și ludiții pe la început de secol 19. Când antreprenorii vremurilor au zis la summitul Concordia 1811 că renunță la oameni pentru aparate n-au spus că războaiele de țesut „fură” job-uri, ci „înlocuiesc”. Și apoi au plătit Digi&Antenele&Influencerii vremurilor ca „ludit” să devină sinonim cu „anapoiat care nu iubește tehnologia și să fie bine ca să nu fie rău”.

Eu nu știu dacă AI-ul o să fure/înlocuiască și job-urile alea bune, ale oamenilor cu educație și case la Residence, dar până la ei o să lase niște pături sociale fără venit. Și în ciuda discursului „să învețe altceva, doar nu-și imaginau că or să fie toată viața vânzători/șoferi”, realitatea e că sunt oameni care n-au avut posibilitatea să învețe altceva. De exemplu, munca de șofer e atât de alienantă încât e greu să învârți de covrig și să înveți și Python. Firește, poți asculta niște podcast-urile șmechere la volan (Zaiafet, Moise ș.a.m.d.), dar reconversie profesională mai greu dacă ai ajuns să faci ceva care te ține departe de familie, în stresul traficului și din care te retragi la final de zi obosit, supt de energie, cu poftă de o bericioaică și să se califice România la Mondial (stereotipuri doar pentru dramatizare).

Dacă AI-ul (mai corect spus, tehnologia) o să înlocuiască șoferii de TIR ai planetei e o problemă colectivă. Și mare. Și nu știu câți dintre acei șoferi vor avea chef/interes/oportunități să învețe programare ca să repare jiclorul AI-ului care nu mai are nevoie de tahograf pentru că e om de ispravă și conduce 24/7, fără pauză de bere, grătar, ori că-i arde buza după o friteuză. Și dacă o rezolvi cu șoferii de TIR vin la rând cei de autobuze, dube, taxi ș.a.m.d..

„Păi și ce facem?”

Păi Zola ți-ar arăta că Octavii apelează la tehnologie pentru că e profitabilă. Firește, tehnologia mai dă chix, ori clienții se bășică pe faptul că nu pot înjura un om (așa că unii Octavi vor spune „mai angajăm niște d-ăștia până o să fie tehnologia mult mai bună”. Compania Klarna a dat afară masiv ca să-ți răspundă AI-ul la telefon. Li s-a părut frumix să lase vreo 700 de oameni fără job? „Ce vrei boss, ori facem profit ori nu mai facem? Lasă, să învețe altceva! A venit apoi clientul și a zis „băi Klarna, trăițar famelea, noi vrem să ne vărsăm nervii pe oameni, nu roboți. Insistăm să facem asta” (vezi textul despre meseria de operator call-center) și Klarna a zis „gata, fratemeleu, nu dau eu ce vrea clientul? și a reangajat oameni ca sac de box pentru bubele companiei. Nu știu dacă precum Octavul lui Zola s-a produs o reangajare pe un salariu mai mic, dar cât de greu e de aflat?

Ce voiam să spun e că în fuga după Sfântul Profit empatia e ultimul KPI din majoritatea zdrobitoare a companiilor. Dacă e. Dacă se poate ieftin și rapid se va face ieftin și rapid, indiferent de costul social.

Așa că Statul, pe care îl înjură orbește tot mai multă lume (pentru că politicieni corupți, dar nimeni n-are chef să vorbim de lobby corporatist), ar trebui să spună: „frați și surori, înțeleg foamea de profit, văd că vă place să vă alergați pe tabla asta de Monopoly ca apucații. Dacă ăsta e fetish-ul vostru… Dar voi ați folosit niște resursă umană a statului… adică oamenii ăștia erau buni cât erau vânzătoare/șoferi/mână de lucru. Erau minunați că erau și ieftini, da? Așa „proști” au fost buni să pună marfă pe raft, să scaneze, să învârtă de covrig. Eh, voi acum ați descoperit AI-ul și vă lepădați de o resursă care îmi revine mie, Statul, dar o resursă obosită, frustrată, pe care CUMVA, eu, trebuie să o (re)transform tot în beneficiul vostru. Păi nu merge așa, boșii mei. Vă fac infrastructură, ba chiar vă dau niște facilități fiscale, închid ochii la poluare, vă las să beșteliți dezvoltarea urbană (nu vă dați ochii peste cap, voi ăia cu mall-urile), ba chiar vă omor și competiția din partea statului (piețele agroalimentare), dar așa nu se mai poate, trăivar Excelul! Nu se poate. Trebuie să vă taxez ceva mai mult din profitul ăla care ziceți voi că o să crească cu AI-ul, ca să o dreg cu oamenii lăsați fără job. Vedem, din unii poate scot IT-iști, alții poate se fac pictori, ori își deschid cafenele de specialitate. Ok?”

Dar în realitatea neoliberală a zilelor noastre Nicușor Dan s-a dus la summit-ul Concordia și a zis pe dos de ce am spus eu mai sus. Găsiți aici o destul de completă analiză a discursului lui Dan, iar Fredrik Persson, președintele Business Europe, a spus la același eveniment Concordia că firmele au nevoie de muncitori calificați – deci firmele au nevoie de piulițe umane de care să se debaraseze când tehnologia îi va putea „înlocui”. Mama lor de ludiți care nu acceptă avântul!

Realitatea inconfortabilă a plăcerii evoluției tehnologice e că unii vor putea să stea degeaba. Deranjează gândul ăsta, și am detaliat mai multe despre asta aici.

Și dacă tot suntem la asta…

Zola mai face o treabă șmecheră în „La Paradisul femeilor”. Arată cum stilul ăsta de societate menține o perpetuă stare de competiție pe statut și consumabile între oameni. Toți se călăresc între ei pe bunuri care, în esență sunt inutile (știu și ei asta dacă îi iei la bani mărunți), și te plictisești de ele la 5 minute după achiziție. Dar pentru că TREBUIE să ai (și aici ajută perfect marketing-ul) ajungi la ce spunea și Paulo Freire, că oprimații (prin lipsa de consum de bunuri care dau statut) ajung să internalizeze status quo-ul impus de opresori (cei care produc/promovează consumabilele), internalizează viziunea opresorului despre lume („nu consumi, nu exiști”, vezi și Zygmunt Bauman) și într-un final ajung să creadă că nu sunt capabili (bine că există industria motivațională, să le vândă cheia succesului).

Oricum, oamenii care își permit lux știu că luxul accesibil (ce e în mall) nu e lux. Cum ar spune Zola, „nu veți îmbrăca niciodată o femeie puțin mai distinsă” (se referă la magazinele de masă, a.k.a. mall-ul „La Paradisul femeilor”). Veblen a zis deja de vreo 100șiceva de ani că bogații au bani de îi enervează și îi cheltuie pe rahaturi doar pentru că pot și vor să se diferențieze de mase. Și cu cât e rahatul mai inutil cu atât e plăcerea mai mare. Și diferențierea. Și ăștia dau trendul, iar când săracii cumpără „inutilul” își dă lumea bună ochii peste cap (cum făcea speakerul demotivațional care se hlizea la săracii care-și cumpără telefoane scumpe, de parcă dacă ești bogat și-ți cumperi telefon scump să pozezi mâncare nu e la fel de rău).

O să mă opresc aici momentan, dar urmează o continuare despre meseriile pe care nu le mai vrea nimeni (zugrav, electrician ș.a.m.d.), statutul lor, dar și despre misiunea neoliberală a unor ONG-uri de a crește mână de muncă pentru idealuri corporatiste, pentru că-și imaginează că însemnătatea umană vine fix din cât de productiv ești în marea schemă a profitului. Până nu te transformi în ludit.

Titlul textului e tot din carte, mai exact inspirat de dialogul ăsta:

„- Ei haide, calmează-te, încheie Mouret cuprins de milă. N-am să-ți mai spun că nimic nu se întâmplă așa cum dorești dumneata, pentru că, se pare, nu te-ar consola în acest moment. Cred că ar fi mai înțelept să te duci să-i oferi brațul tău doamnei de Boves, decât să faci un scandal… Ce dracu’! Tu care propovăduiai calmul disprețuitor în fața ticăloșiei universale!

— Bi da, strigă Vallagnosc, dar doar atunci când se întâmpla la alții.”