Am fost să văd filmul „Bestiile”. Cred că sunt într-un loop cinematografic de ceva timp pentru că dacă aș căuta un # (haștag) pentru „Bestiile”, „R.M.N.”, „Alcarras”, ba chiar și „Taximetriști”, m-aș putea limita ușor la #ClaseSociale. Femeia zice că și documentarul „Taming the garden” e din același registru. Nu știu, n-o contrazic. Cum spune ea.
„Bestiile” e tipul de film care merge perfect cu o lectură din Paulo Freire înainte/după. Despre Paulo am mai zis și aici, aici sau aici. Nu mă mai repet pentru că nici până-n ziua de azi n-a plătit pentru celelalte mențiuni. Credeam că-i băiat… De asemenea, am văzut un praz așa frumos în film că-mi tot stă gândul la o tocană, ori niște paste cu praz.
Eu cu ruralul n-am avut prea multe tangențe, dar atât cât l-am trăit pot confirma că nu-mi imaginez actori mai potriviți decât cei aleși în filmul lui Rodrigo Sorogoyen. Cele două personaje negative, adică doi bețivi recalcitranți de la țară, sunt imaginea fidelă a unor ființe văzute în copilărie în crâșma din satul tatălui meu. Pur și simplu am văzut scena din film și mi-am zis „ha, ăștia-s ca ăia! La fel vorbesc, la fel se comportă, la fel gândesc.” Ce-mi e Galicia, ce-mi e Giurgiu.
Filmul e bazat pe fapte reale, așa că doar știind asta te poți relaxa cognitiv în timp ce simți mai bine, clar și ușor de ce nu suntem atât de diferiți de spanioli și de ce unii dintre ai noștri se integrează atât de repede acolo.
Pe scurt, un cuplu de francezi se mută într-un sat pe moarte din Spania, că așa-s ei hipsteri și n-au ce face la 45-50 de ani, și se apucă să recondiționeze moca din casele abandonate. Ca să se întoarcă oameni în sat, să fie bine și frumos. Doar că satul ăsta pe moarte are potențial de business, bate vânt de eoliene pe dealurile frumoase și fotogenice.
Nu știu dacă și la noi e la fel, dar aparent în Spania nu ai voie să faci chestii într-o comunitate dacă nu ai votul/acceptul comunității. Așa că francezii (proprietari) se opun dezvoltării cu eoliene. Și se bășică ăia mai săraci din comunitate că ei chiar vor banii de la dezvoltatori ca să-și îndeplinească visul de o viață. Taximetrie, termopane, încă o sticlă, ce vrea fiecare.
Și de aici începe o tensiune pe model Roșia Montană în care ăia săraci, blocați în comunitate și izolați de lumea urbană care are altă viteză (nu mai vorbesc de urbanul-capitală-bani mulți), consideră că măruntul de la corporație o să le schimbe viața, iar hipsterul ruralizat are o misiune personală din a conserva natura pentru care s-a și mutat din urban. Și uite conflict între clase, niveluri de educație, nevoi. Vine ecologistul să-mi spună la mine-n bătătură că e mișto cu bălegar sub unghii?
Povestea mi se pare 100% fezabilă și pentru cele mai multe sate românești unde cei mai mulți au rămas blocați, mocnind frustrări și așteptând să le pice ceva din cer, indiferent de la cine pentru indiferent cât. Iar gentrificarea hipsterească a celor care după ani de Excel vor să scârme-n glod că au descoperit „esența vieții” nu-i bucură, ba îi enervează și mai rău. Asta nu înțeleg ruralii: casa bătrânească e loc de relax la bătrânețe, cine a mai pomenit să trăiască acolo o viață și să dea la porci de la 5 la 50 de ani?
Eu vă doresc să vedeți „Bestiile”, poate și celelalte filme menționate mai sus, dar să-l citiți și pe Freire și la final să vă faceți și o mâncare de praz.
Ne vedem în primul sat din Giurgiu să vorbim cu bețivii de la cârciumă, la 10 dimineața, despre de ce e bine ca ei să-și conserve ruralitatea de care să ne bucurăm noi când ne săturăm de Mega, beton și wi-fi.
