În 2019 România era pe locul 2 în Europa. La obezitate infantilă. Estimările sunt triste. În ritmul ăsta până prin 2030 o să avem aproape 500.000 de copii obezi.
Citind știrile astea mi-am amintit de un fenomen bizar și stupid din anii de școală: părinții care-și scuteau copiii de sport.
Cei mai mulți n-o făceau pentru că plozi aveau vreo problemă de sănătate și nu puteau să sară o capră, să stea agățați un minut de spalier, ori să arunci cu mingea la coș. Cele mai dese scuze erau „îi strică media”, teama de o eventuală accidentare, sau pur și simplu pentru că puiul n-avea chef de mișcare.
Aveam în școală și liceu o grămadă de colegi care în ora de sport stăteau pe bancă pentru că ora de mișcare îi putea distruge ireparabil. Nu vă imaginați că se întâmplau chestii senzațional de dure (mai mult umilitoare, dar despre asta mai jos). De cele mai multe ori ora de sport însemna „ne dați și nouă mingea de fotbal/baschet/handbal?”.
În liceu era chiar o pauză bună.
Cu mintea de acum îmi dau seama că părinții care și-au scutit copiii de sport (fără un motiv bun) și-au privat urmașii de o doză bună de exercițiu, socializare și competitivitate. Pofta de sport e la fel de important ca orice alt lucru sănătos din viața ta.
Am înțeles că de curând se discuta implementarea unui program serios de sport în școală. Nu știu cum s-a finalizat inițiativa asta, dar auzisem că o mare bubă e faptul că-n școli nu sunt dușuri și vestiare unde să se schimbe și să se spele elevii după sport.
Dacă e să punem răul înainte cred că 100 de ani de azi înainte școala românească n-o să fie modernă și confortabilă. Nici peste 100 de ani n-o să avem dulapuri pe holuri, ghiozdanele vor avea în continuare mai multe kilograme decât prevede bunul simț și multe alte nasoale pe care alții le-au rezolvat de mult. De cabine de duș și vestiare n-are rost să mai vorbim. Putem doar să cârpim, să normalizăm spălatul subsuorilor la chiuvetă, folosirea produselor de igienă axilară și a tricourilor de schimb.
E un început.
Aș propune ca prima oră a zilei să fie de sport și mișcare. Pentru efectul demonstrat pe care îl are asupra întregului organism. Fără scutire, ci cu exerciții adaptate pentru fiecare în funcție de condiție. Și fără competiție bolnavă și ranchiunoasă între elevi, ci o întrecere a fiecăruia cu potențialul lui maxim.
Mi-am amintit că în generală și liceu se (mai) dădeau note la sport pentru tot felul de exerciții: sărit peste capră, rostogolit peste ladă, cumpăna într-un picior, podul de jos, sprint, rezistență, aruncat la coș.
Așa cum probabil știți și voi (din experiență personală, ori din ce ați văzut la unii colegi) nu toți excelau la anumite probe. Cei scunzi și slabi aveau probleme la săritura peste capră. Supraponderalii se chinuiau să se rostogolească peste ladă. Podul de jos era un chin pentru mulți plinuți. Sprintul era un real dezavantaj pentru cei care alergau deșirat.
În liceu se dădeau note dacă scoteai sub X la proba de 50 metri.
Numeroși colegi proveneau din familii fără cultură a sportului și fiecare exercițiu era un chin și o umilință. Voiau să se miște, dar le era ciudă să fie notați pentru echilibrul din cumpănă în contextul în care la fotbal/baschet/handbal își dădeau sufletul o oră.
Pentru mulți băieți era o castrare totală să facă exerciții la saltea „ca fetele”. „Domn’ profesor, fac orice, dar nu mă puneți să mă rostogolesc, să fac podul, cumpăna și d-astea”. Prea puțini profesori de sport se străduiau să adapteze probele, să explice. Ori se aruncau note de 4, ori „fă 3 ture sub X minute și e ok”.
Mi se pare incredibil cum unii profesori (unii, accent pe unii) nu și-au dat seama că anumite lucruri sunt umilitoare pentru anumiți elevi. Despre cei de sport am zis mai sus.
Am avut o profesoară de muzică foarte bine intenționată și căreia îi mulțumesc pentru că ne ducea la concerte de muzică simfonică, dar prinsese drag de unii colegi și la fiecare oră îi scotea în fața clasei să cânte. Și repertoriul era atât de cringe încât inevitabil interpreții deveneau subiect de caterincă și umilință. Un coleg a trăit toată generala cu porecla „Cioca boc” pentru plăcerea profesoarei de a-l pune săptămânal să interpreteze cântecul „Dogarul”. Cum de nu-și dădea seama că e umilitor mă depășește… Toată clasa râdea…
Apoi mai erau colegii care n-aveau încredere în ei și ascultarea în fața clasei era o adevărată execuție publică.
Poate că acei profesori nu știau că teama de a vorbi în public (glosofobia) este în topul fricilor. O colegă de generală era atât de speriată de vorbitul în fața celorlalți încât la scurt timp după ce începea să recite papagalicește se pierdea. Apoi se bloca. Se citea pe fața ei că e blocată. În scurt timp se instaura panica, mișcări agitate de mâini și într-un final exploda în plâns. Din păcate au existat numeroși profesori care au considerat că era nepregătită și au dat note plecând de la această idee.
Și așa ajungem și la cumpănași…
Probabil ați văzut în ultimele zile mai multe știri despre cum „politicianul” Cumpănașu și-a făcut armată de admiratori pe Tik-Tok unde dă sfaturi și se pozează în salvatorul generației.
Faptul că omul bifează cu brio câteva patologii nu mai e un secret pentru nimeni. Dar tinerii români (precum și adulții) cresc glorificând neînsemnătatea sănătății mentale și a echilibrului, așa că diatribele cumpăneșiene mângâie sufletește acolo unde sistemul/familia a dat rateuri.
Un studio recent a scos la iveală că încrederea copiilor în adulți a scăzut cu 14%.
Bâlbele socio-economico-politice ale adulților au produs acest hău și el se traduce în radicalizarea urmașilor.
Din păcate eu nu văd prea multe soluții la această problemă pentru că cei responsabili să rezolve sunt infantili și egoiști, oferind un exemplu demn de urmat celor mai tineri. Dacă mami&tati sunt niște răzgăiați puerili și hedoniști nu văd cum ar putea crește copilul altfel.
Singura speranță e ca tânăra generație să-și dea seama că e cringe s-o arzi caCumpănașu și să-și vadă liniștiți de tik-tok-uri.
N-am început degeaba textul despre școală și umilință. Mulți copii se plâng pe tik-tok-ul lui Cumpănașu de cât de nașpa și umilitor e la școală.
10 răspunsuri
Mi-ați dat o idee pentru ora de dirigenție.
Si eu am avut o perioada buna scutire la sport si la minte de acum imi pare rau. Nu sunt cel mai fit dar ca adult imi place sportul: alerg prin cartier cand imi permite vremea si mergeam constant la bazinul de inot (care inca este inchis, nu inteleg in ce fel prezinta un risc mai mare decat salile de fitness). Motivele sunt fix cele pe care le zici tu: teama de anumite probe, teama de umilinta.As fi preferat lejer o ora de matematica in locul sportului ca acolo macar eram bun. E clar ca nu functioneaza si ceva ar trebui sa se schimbe, sa mearga copiii cu drag la ora de sport.
Mi-ai trezit multe amintiri. Acum sunt student, dar pot spune că între anii de școală primară până la liceu (2008-2020) orele de sport sunt la fel cum ai descris mai sus. Cam tot timpul ne întrebam când ne dă domnii sau doamnele profesoare de sport mingea. Uneori mai ieșeam oleacă julit de la fotbal, dar era prea amuzant ca să nu revin (mai puțin dacă mă puneau portar, atunci nu era prea distractiv). În liceu, dintr-o clasă de aproximativ 30 de oameni, doar vreo 6-7 făceam sport, restul fiind scutiți/scutite (cel mai probabil din vina profesorului de sport – nu prea plăcut de elevi din multe motive, căci dacă proful pleca, se jucau mai mulți cu mingea).
De un timp tot m-a bătut la cap o idee în legătură cu aceste ore de sport, desen, muzică. Ce ar fi să nu se mai pună note la aceste materii (chiar și altele dacă ai mai multe propuneri). Cum ar fi ca acestea să fie niște ore de pură distracție. La sport lumea doar să se joace cum vrea, doar să facă mișcare (asta nu oprește pe nimeni să organizeze niște competiții, pentru cine vrea). La desen și muzică la fel, doar artă de dragul artei și cine nu are niciun interes poate să nu participe (sau ar trebui să participe și să fie ajutați de profesori să găsească o activitate interesantă. Nu m-am gândit la toate detaliile).
Cât despre „execuțiile publice”, am pățit-o cu toții. Poate ar fi cazul să există câteva cursuri de vorbit în public pentru copii, sau antrenamente pentru profesori pentru ca să poată empatiza cu copilul și să nu-i mai pună în situații mai cringe ca o dezbatere pe un program TV românesc (sau amândouă).
Ce înseamnă să alergi deșirat? E prima dată când o aud
Phoebe. Friends.
Gasii clipul pe youtube si e amuzant alergatul ei 🙂 dar pentru Phoebe asta nu e o tragedie spunandu-i prietenei ei Rachel ca nu ii pasa ca alergatul ei e haotic. Pentru ea e pura distractie si nu ii pasa de parerile altora. Asta e o lectie de viata. Poti sa faci ce doresti in viata atata timp cat o faci din placere. Nu trebuie sa pui la suflet toate rautatile pe care le auzi in jurul tau.
Când eram în generală, proba de sport pentru mine era un chin. În primul rând pentru că aveam anemie cronică, dar pe vremea aia nu știam (ca exemplu, proba de rezistență mă făcea să explodez în plâns din cauză că nu mai puteam respira). În al doilea rând, eu aveam și un soi de rușine că nu ieșeam pe afară cu copiii niciodată și nu știam să mă joc și îmi imaginam cum vor râde toți copiii când văd că nu știu nici să servesc la volei. Cu toate astea, am trecut și peste sport cu chiu cu vai(din câte îmi amintesc nu cu note de 10), dar îmi pare rău că nu mi-am dat seama cât de important era și că nici părinții n-au știut să mă învețe asta. Și uite așa, am început să acord mai multă importanță sportului acum la 30+ când a început sănătatea să scârție și mai tare. La fel cum e nevoie de educație sexuală în școli, așa e nevoie și de educație pentru un stil de viață mai sănătos. Vise, taică, vorba aia!
Eu nu vad rostul orelor de sport în școală dacă nu se oferă minimul necesar adica echipament de sport dat de școală, dus și vestiar. Copiii pot face sport în timpul liber dacă vor, nu e obligatoriu sa li se bage pe gat. Plus ca la noi sportul în școală nu se făcea pt recreere, plăcere, cu pentru nota. Și cerințele erau mari. Plus ca majoritatea profesorilor sunt alcoolici, eu numai astfel de profesori am avut și cunoscuții mei. Scutirea este f bună, asa cum religia nu este obligatorie la fel trebuie sa fie și pentru sport.
Oh, orele de sport! Orele in care, in loc sa faci niste exercitii placute si moderne, usoare care pun corpul in miscare poate mai mult, zici ca te pregatesti de Montreal si vrei sa o intreci pe Nadia. Cand venea randul meu la executie(la propriu si la figurat) ma simteam ca la petrecerile in familie cand faceam o boacana si centrul atentiei revenea catre mine(sau cand ne punea „duamna educatuare“ la coltul de rusine. Doamne, era grotesc!). Uneori faceam, alteori refuzam, depindea de cum cantaream eu dificultatea(evident ca voiam sa scap de ora aia) exercitiilor. Daca mai zic si ca nu-mi place nici fotbalul, baschetul, sporturile de echipa, in general, e clar ca raman plutind singur in ocean. Sunt multe de discutat, asta e doar asa, o eliberare de frustrari. In legatura cuCumpanasu, omul dadea semne de nevoie grava de curarisire inca de la prezidentiale.
Acum doi ani, profu’ de sport a primit de la elevi diploma de „cel mai absent profesor” în cadrul festivității de premiere de la sfârșitul anului. Era binemeritată, adică, la noi cel puțin nu venea la ore în 40% din cazuri iar când venea… da… L-am enervat. Anul trecut a făcut fiecare oră(cum e și normal) și toată ziua se plângeau cei „sedentari” 😀 că puteau să nu facă sport și ăia de a XII-a au făcut și au dres…