În ultima perioadă am tot citit cărți despre cât de mult e influențat copilul de starea părinților. Mai exact de condiția mamei, cu accent pe perioada sarcinii. Explicații-s multe, cu nivelul de cortizol, stresul, vicii, abuzuri și lista poate continua. Lucruri serioase, testate, discutate și analizate.
O mamă stresată nu dă naștere unui copil sănătos și fericit.
O familie stresată n-are cum să crească un copil care să debordeze de extaz. Poate doar printr-o fericită aliniere chimică, dar astea-s flori rare și insignifiante din punct de vedere statistic.
Mă uitam la documentarul Recorder despre cei 30 de ani de democrație în România și m-a pălit un sincer sentiment de tristețe și acceptare. Suntem copiii unor stresați. Probabil d-aia suntem triști, îndârjiți, ori ne găsim fericirea în tot felul de mizerii care n-au a face cu sentimentul profund de împlinire. O bună parte din occidentali au trecut de mult de vremurile când zâmbeau satisfăcuți cu ochii la mașini, case, avere. Probabil sunt din mame liniștite.
Eu m-am născut în 1989, vara. Nu știu cât de liniștită era mama pe vremea aia, cum stătea cu cortizolul. Din primele poze cu mine am văzut că părinții mei, la început de familie completă, trăiau după standarde care astăzi sunt considerate hipsterești. Sărăcie. Mobilă puțină. Patul lor, al meu și cred că-n unele poze am văzut și o masă cu niște scaune. O ardeau „scandinav” și „minimalist” cu ani de zile înainte să apară IKEA pe meleagurile noastre.
Eu cred că au fost stresați. Bine că aveau viață socială sănătoasă (vizite, petreceri, ieșiri) că altfel… Își luau like-uri pe viu.
Dar mă uitam acum la documentarul Recorder și mi-am dat seama că sintagma „generație de sacrificiu” e greșită. Mai toate generațiile (și n-aș știi când să mă opresc în trecut) au fost de stres. Generații de oameni stresați și cu o constantă frică. Fricile au fost diferite, de la decadă la decadă, dar au fost acolo.
Ca mine mulți alții.
Crescuți de părinți cu frică de comuniști, apoi de glonț la Revoluție, apoi de mineri, Iliescu, „nu ne vindem țara”, străini, unguri, masoni, UE, NATO, gay…
Privind istoria modernă a poporului român îmi pot explica toată angoasa specifică. La baza formării democrației noastre a fost frica. Neliniștea. Horror. Absolut horror.
E o minune că ne-am mai născut vreodată. Te-ai aștepta ca și spermatozoizii părinților noștri să fi fost speriați și să nu-și dorească să se arunce-n beznă spre ovul. Dacă pe drum dădeau de comuniști, Revoluție, mineri, Iliescu, „nu ne vindem țara”, străini, unguri, masoni, UE, NATO, gay…
Ai mei erau stresați și când eram mai mare. Să am bani de școală, de cărți, să avem mâncare bună, să merg în excursii, să fac un sport. Preocupați, dar și stresați.
E trist să vezi și să înțelegi că a trecut prea puțin să ne facem bine.
Meritocrația la care visăm e a copiilor ai căror părinți au fost descurcăreți la început de democrație. Altfel, bule mici, roz și visătoare.
Poate că-i bine cu ăștia mici de azi care evadează în ecrane. Pe ei n-o să-i mai sperie instabilitatea politică și economică, ci faptul că n-au trei acadele aliniate și mia de vizualizări la clipuri. Tot un stres, dar…
N-am vrut să vă întristez de sărbători. Că poate unora dintre voi vă merge bine… ați luat un televizor nou, poate o mașină nouă, mai aveți doar 15 ani de rate…
