Incapabilii au partea lor de vină pentru nasolul din lume. Nesimțiții de asemenea. De proști nu mai vorbesc. Dar pe cei enumerați mai devreme nu-i poți blama pentru că neputința lor are tot felul de motive cu argumente solide. Cel mai probabil sunt studii care îi scapă de vină.
Dar pe indolenți nu pot să-i accept. Toleranții de contexte mizere sunt îngrozitori.
Probabil că-i știți, ori ați dat de ei în diverse contexte oribile.
Sunt ăia care atunci când viața e imposibilă se uită spre gunoi și spun zâmbind „nu e așa rău…”. Dar e rău. E foarte rău.
Optimistul vede partea plină a paharului. Pesimistul pe aia goală. Subiectul acestui text se uită la pahar, îl vede murdar pe interior-exterior și spune „nu e așa rău…”. Dar e rău. E foarte rău.
Sintagma „nu e așa rău” trebuie să dispară din vocabularul oamenilor și nu-mi vine în minte un context când e acceptabil s-o folosești.
Știu că se pune problema că „nu e așa rău” e, în esență, un mesaj pozitiv. Din categoria „zâmbește vieții și ea o să-ți zâmbească”. Din „nu e așa rău” nu ai cum să evoluezi. Îndeamnă la plafonare, așteptare pasivă, indolență.
Faceți un exercițiu de imaginație. De la drame istorice până la tragedii personale, finalizați contextul cu „nu e așa rău”. Ba da, e rău. Răul trebuie subliniat, discutat, blamat, reparat. Din rău trebuie să înveți ceva, nu să-l accepți nonșalant.
Cum se manifestă oamenii ăștia?
Dacă nu-s convingători cu vorba bună își scot telefonul și-și fac un selfie cu urâtul. Zâmbesc tâmp, pun filtre și #-uri. „Nu e așa rău” devine motiv de mândrie.
E sănătos să ținem cont de problemele cu care ne confruntăm și să nu le „rezolvăm” prin îngăduință neconstructivă. Când mai mulți oameni îți spun că situația e oribilă, inconfortabilă și deprimantă cel mai prost lucru pe care-l poți spune e „nu e așa rău”.
