În ziua în care România își zugrăvea nițel trecutul și prezentul pentru a-și da un sens în viitor am fost să văd spoiala emoțională numită „Bohemian Rhapsody”, un film care are atât de puțin din toate încât îl putem considera foarte ușor un film despre nimic.
Dar înainte să-mi spui că-s „hater” o să încerc să-mi justific părerea și să te conving să nu te uiți la filmul ăsta, ori dacă ai făcut asta măcar să nu-i încurajezi și pe alții să-ți urmeze gestul.
Ai auzit vreodată de Youtube? Știi ce e aia Wikipedia?
E, dacă ai habar de cele două înseamnă că-ți poți salva timpul și banii căutând tot ce vrei despre trupa Queen/Freddie Mercury. Filmul „Bohemian Rhapsody” este cea mai ciungă și seacă istorisire a unei trupe din lume. Momentan nu-mi aduc aminte de vreun film despre o trupă/un artist la fel de slab.
Filmul ăsta nu-ți spune nimic cu adevărat important.
În primul rând l-au transformat pe Freddie Mercury din gay în poponar (folosesc termenul în contextul explicat de Louis CK). Am văzut interviuri cu el și nu era atât de… n-am alt cuvânt: poponar. În interpretarea „magistrală” a lui Rami Malek vedem un Freddie Mercury enervant. Și nu pentru că e gay, nu pentru că vrea să atragă mereu atenție, ci pentru că e Mircea Solcanu gay.
Eu cred că și-au cam bătut joc de el.
Apoi filmul ne arată fragmente seci din istoria trupei. Uite un cadru cu Freddie cărând bagaje la aeroport, uite un cadru plecând de acasă la un concert, uite un cadru cu o trupă, imediat după se propune solist pentru ei, apoi devin buni, apoi îi caută un impresar, semnează, au turnee, Freddie bagă cox, descoperă că-i gay, se linge cu câțiva bărbați, repetiții, hit-uri, SIDA, Live Aid și gata.
Poftim, tocmai ți-am povestit cu lux de amănunte tot filmul.
Mai sunt multe alte elemente penibile.
De exemplu, totul are un iz de fals și tras de păr. Asta pentru că povestea adevărată e destul de altfel.
Mi-a rămas în minte o secvență penibil de falsă. Exact când să întâlnească primul lor impresar Freddie trece îmbrăcat precum o țoapă (sau influențăriță de astăzi) pe lângă trei skinheadși care se uită lung la el. Mi-a rămas în cap imaginea aia și am încercat să-mi imaginez cum le-a venit ideea:
- Aici e secvența când se întâlnesc cu primul lor impresar mare.
- …
- Ne trebuie ceva de impact.
- Păi oricum Freddie s-a îmbrăcat șocant la întâlnirea aia…
- Da, dar e nevoie de ceva în plus…
- Păi… hai să punem trei neo-naziști-skinhead să treacă pe lângă el și să se uite lung.
- Da, super idee!
Nu spun că la Freddie Mercury nu s-au uitat neonaziștii lung, dar secvența din film a părut de amorul artei.
Filmul m-a ajutat să înțeleg că Freddie Mercury n-a compus toate piesele trupei. Conform pelicului el e responsabil pentru „Bohemian Rhapsody” (compusă după ce-l strângea un pulover cumpărat de la secțiunea anorexicelor) și alte câteva. Multe altele erau compuse de ceilalți membrii ai trupei și Freddie venea ca o zână la repetiții.
La repetiții se certau și când trei se certau celălalt om din trupă compunea următorul hit.
Apoi avem o copie aproape 1:1 a concertului Live Aid. Super (citește asta cu sarcasm). Am Youtube.
Nu mă surprinde că pe IMDB are notă mare. De ce n-ar avea? Rami Malek îi imită „superb” buza de sus.
Unde mai pui că filmul e făcut pentru fanii Queen care vor să se felicite singuri pentru gusturile lor muzicale. Rețeta e simplă: puțină intrigă (e gay), puțină nasoală (cocaină și SIDA) și mult panaș. Oamenii vor să vadă ceva frumos despre muzica pe care o ascultă ei, pentru că e despre ei. Un Freddie Mercury prezentat „urât” nu mai era așa grozav, nu?
Dar lipsesc elemente incredibile din poveste. Practic lipsește filmul.
Când am ieșit de la cinematograf m-am bucurat că biletul a fost doar 21 de lei. Apoi am aflat că a constat 23 și n-am mai fost atât de împăcat cu gândul.
