Când am apărut anul trecut la TV, și am stat la 5 metri de fondul de ten al Mihaelei Rădulescu și la 10 metri de fața ei, am primit câteva sute de cereri de prietenie pe Facebook. Cum e logic și normal, nu cred că am acceptat 10% din ele. De ce? Pentru că asemenea vieții reale, ai X număr de amici/cunoscuți/follow-eri și maxim 10% din suma celor de mai devreme sunt prieteni.
Oameni care din când în când te mai salută, îți mai cer un ban, îți mai dau un link cu pisici, îți mai zic un „c*aie!”.
În acest moment am 3.097 de prieteni pe Facebook. Cu câți dintre aceștia vorbesc zilnic? 10-15. Săptămânal? 20-30. Lunar? 40-50. Cu aproximativ 3.000 de „prieteni” n-am schimbat nici măcar o vorbă. Nici nu ne-am salutat când ne-am împrietenit. Zici că suntem în secolul XIX și ne-au făcut părinții lipeala. Suntem obligați să stăm sub același acoperiș (Facebook), dar nu ne știm, nu ne vorbim și poate că nici nu ne placem așa mult.
Like-uri la postări primesc de la aceleași persoane, cu mici variațiuni în funcție de cum se viralizează un text, o cioacă, o poză. Pentru asta pot da vina și pe Facebook, dar dacă suntem prieteni e normal să ne vizităm măcar lunar.
Anul trecut o pițipoancă din Hunedoara îmi spunea: „cine te crezi să nu-mi accepți cererea de prietenie?”. Moment în care chiar am căzut pe gânduri… oare cine mă cred?
Și am scris textul ăsta de aici.
Dar acum revin cu rectificări ceva mai clare despre de ce și-n ce condiții putem să fim prieteni pe Facebook și-n viață.
- Devenim prieteni dacă avem prieteni în comun, pasiuni comune, interese comune. Evident ceva și cineva ne leagă;
- Accept prietenii dacă și tu postezi chestii interesante/amuzante pe pagină. Vreau să învăț ceva din orice relație de prietenie. De exemplu: de când sunt prieten cu Alex mă simt mai cult în cap și asta mă face fericit. Și-s foarte prețioși și prietenii care pun muzică foarte bună, precum Cristiana. Ca să nu mai vorbesc de cei care pun poze mișto, Corina și Alexandru;
- Ajungem prieteni dacă vorbim ceva timp și ne dăm seama că avem despre ce să discutăm;
Cum nu ajungem prieteni?
- Ți-a plăcut o postare? Ai dat like în valuri la ultimele 10 chestii puse? Ai dat și share? Mă bucur și sincer îți mulțumesc. Dar ca să fim prieteni hai să ne dăm timp. Că poate ești o fire plăpândă și-ți place cum și ce scriu despre gay, dar când o să scriu despre țigani o să mă înjuri și-o să ne „despărțim”. Hai să ne cunoaștem mai bine;
- Dacă ai Facebook-ul PLIN cu: poze cu tricolor, România Mare, stindardul dacic, citate din oameni, poze cu flori, poze cu flori și citate, poze cu flori, citate și Iiisus, Iisuși, Dumnezeu, sfinți, moaște, zvastici, cruci, cruci celtice, poze din galerie, poze cu tine în galerie arătând muie, poze cu tine arătând muie, poze cu mui, mui, poze cu copilul tău, poze cu copilul tău făcând orice, poze cu tine și iubitul peste tot, poze cu familia ta peste tot….;
- De asemenea, nu-mi plac nici oamenii care postează mii de poze din vacanțe. Am înțeles, ai fost la bulgari. Avem Google, știm cum e;
- Dacă ai scolioză în toate pozele și n-ai și tu o poză sinceră și dreaptă;
- Dacă ai prea multe selfie-uri d-alea proaste cu fața ta. De la 5 în sus e prea mult;
- Dacă-ți pozezi mașina, ori îți faci poze la volan;
- Dacă dai share pozelor cu cafele pe care le pun firmele pe Facebook (cine dracu face asta?);
Și cel mai important, pentru a încheia într-o notă amuzantă, nu accept prietenii de la femeile care-l scot pe prost din poză. Sunt pozele alea în care tipa e în marginea fotografiei și are de gât o mână. Aia e cea mai bună poză a ei. Față ca aia n-o să mai aibă niciodată. Păcat că în poză apare și un prost care acum e tăiat…
Acestea fiind zise, cred că trebuie să fac puțină curățenie pe Facebook.
