Prin lumea asta bună a miticilor se mai anunţă din când în când evenimente ce par demne de luat în seamă. Şi cu toate că event-ul de pe Facebook îţi dă de gândit că va avea loc o hipstereală înghesuită, te gândeşti că-i precum la proteste: 10.000 spun că vin, dar ajung doar 10.
Din păcate la “Jazz in the Grass” organizat de Grădina Floreasca au venit foarte mulţi oameni. Şi nu că-s eu vreun antisocial, dar cei de la locaţie nu-s pregătiţi să facă faţă la 3-400 de clienţi. Pentru ei un număr mai potrivit e 2. Zeci. Maxim.
Dar s-o spunem cronologic. În primul rând, cei de la locaţie trebuie să-şi pună adresa bine pe Facebook. Mai mulţi ne-am rătăcit cu GPS-urile-n mână încercând să găsim această minunată piscină. A fost foarte drăguţ să ne recunoaştem pe stradă, străini fiind, după feţele pierdute: „tot Grădina Floreasca o căutaţi, nu?”. Într-un final am dat de ea. Cu şerpaşi.
Spuneam că nu-i locul pentru oameni mulţi pentru că la 19:20 eram la coadă la bar. Estimez că eram al 15-lea.
La 19:25 eram tot al 15-lea şi-mi deschideam telefonul să mai citesc o ştire.
La 19:30, nemişcat din loc, se făcea o timidă probă de sunet.
19:40. Cred că am înaintat doi paşi. Citisem tot despre scandalul Hexi Pharma. Eram la curent cu tot.
19:50. Mă apropiam foarte încet, dar sigur, de bar. Cred că mă albisem de sete. Încercam să-mi amintesc câteva tehnici de supravieţuire văzute la Discovery.
19:55. Ating barul cu mâna. În faţa mea mai sunt cinci persoane. Memoria îmi joacă feste. Nu ştiu dacă trebuie să cumpăr bere, apă, suc sau detergent, pâine, baterii. Nu ştiu unde sunt. Nu-mi găsesc căruciorul de cumpărături şi lista făcută de acasă. Intru în panică.
20:00. Mai am puţin. Îmi vine să plâng de emoţie. Mă gândesc dacă să-mi sun prietenii şi rudele să-i întreb dacă vor ceva, ca să nu mai stea şi ei vreodată la coada asta.
20:05. Sunt în faţa unui barman. Se-nvârte după tejghea şi nu pare că vorbim aceeaşi limbă.
20:09. Iau sticlele şi plec spre masă. În jurul meu oamenii mă aplaudă, primesc o medalie de gât şi o jurnalistă Pro TV mă întreabă „cum te simţi şi ce mesaj transmiţi celor din spatele tău? Crezi că pot?”. Din păcate pentru mine şi recordul meu alţii au stat la coadă mai mult.
Mă aşez pe şezlong alături de ea şi aşteptăm să-nceapă momentul pentru care am venit. Flamenco&Jazz.
În jur e hărmălaie. Sunetul e prost şi în timp ce actul artistic se desfăşoară unele boxe pârâie, se opresc, pornesc, se aude doar un instrument, ş.a.m.d.. În jurul şezlongului nostru sunt mici bisericuţe, găşti, grupuri, oameni care parcă nu s-au mai văzut de la grădiniţă. Vorbesc tare, îşi văd de şueta lor. Muzica pentru care am stat şi eu şi ei la coadă e undeva pe locul 234092. Că-i un om pe o scenă, sau un CD, pentru ei e tot aia. Coada se face din ce în ce mai mare. Aş vrea să mănânc, dar îmi dau seama că o să mor de bătrâneţe aşteptând.
Îmi dau din nou palme morale şi-mi spun pentru a mia oară că dacă vreau să experimentez ceva nou (precum un spectacol de flamenco), n-am cum să-l văd şi înţeleg printre alţi 3-400 de oameni, mulţi veniţi pe socializare şi afişat outfit.
Concluzia? Mi-a plăcut. M-am simţit ca pe vremea părinţilor, doar că ei după o oră de coadă nu primeau nici bere, nici şezlong, nici noutăţi despre outfit. Şi nici muzică nu prea auzeau.
