Anotimpul cadourilor înseamnă și anotimpul când suntem cei mai atenți la semenii noștri. Se pogoară asupra noastră o preocupare aproape misionară față de cei care n-au. Probabil unde ne virusează atitudinea de mironosițe a televiziunilor și companiilor care de Crăciun ne îndeamnă „să fim mai buni cu ceilalți”, după ce în restul anului ne-au tot spus „să fim mai buni DECÂT ceilalți”.
Mă rog.
În interval de câteva ore am văzut două lucruri care mi-au atras atenție și pentru care n-am simțit că s-a livrat destul pe SINGURA soluție de bun simț, funcțională.
Ovidiu Neacșu a postat pe Facebook:
Dar cu câteva ore mai devreme, pe o pagină cu statut incert din punct de vedere al perspectivei (umor? Observație socială?), s-a postat următoarea fotografie:
Cred că am mai spus asta și cu altă ocazie: singura soluție pentru oamenii care n-au locuință este să li se dea o locuință. Să împărțim haine, să le dăm pe rând sufertașe de mâncare, în timp ce îi privim cum dorm pe cartoane, prin ganguri, clădiri abandonate, nu este și nu o să fie niciodată o soluție. Este chiar descrierea corectă din dicționar pentru „frecție la picior de lemn”.
A nu îi da unei persoane fără locuință o locuință, considerând că-l ajuți altfel, e ca și cum unui bolnav nu îi dai tratament, ci un smartphone, ori celor cu locuințe măturate de inundații le dai un abonament pe un an la Netflix. Ce te doare? Lipsa de casă. Poftim o casă!
Handicapul este că oamenii fără locuință nu aduc voturi.
D-aia politicienii nu vorbesc despre ei. De când mă uit la scena politică românească n-am auzit niciodată un politician să spună „și pentru oamenii fără casă o să facem case”. Politic e mai convenabil să-i ștampilezi pe toți aceștia ca fiind niște eșuați sociali, oameni care nu merită mai mult decât milă și pomană pentru că sigur au ajuns fără o locuință fiind alcoolici/drogați/„nenorociți” la modul general. E mult mai convenabil electoral să-i demonizezi, să-i transformi într-un inamic public și să promiți vulgului că-i scapi de „periculoșii boschetari”, scăparea asta producându-se aproape genocidar. Cum scapi de săraci fără să-i ajuți să nu mai fie săraci? Îi sărăcești până îi distrugi. Simplu. E mai ieftin să-i omori după ce ai construit că-s periculoși, decât să le construiești case și să îi faci cetățeni activi. Așa gândesc statele eșuate.
Și poporul reacționează foarte bine la această poziționare politică, de unde excitarea atâtora cu privire la interfoanele, gardurile, barierele, paznici de bloc, toate aceste forme care ne salvează de nemernicii „boschetari” care dorm în scări de bloc. Incriminarea cerșetoriei și (prea des) mediatizarea unor povești flamboaiante despre cerșetori care dorm în hoteluri de 5 stele pe banii naivilor cimentează și mai mult percepția că sărăcia profundă are doar două explicații: 1. Minciună manipulatoare; 2. Lene profundă.
Ce mi-ar plăcea să înțeleagă toată lumea este că toată lumea are de câștigat dacă niște oameni nu dorm pe stradă.
Pentru că s-a înțeles idiotic ideea de competitivitate socială, pentru prea mulți e un semn de victorie personală dacă au chiar și cu puțin mai mult față de unul care n-are nimic. Probabil că aici a avut un rol important și faptul că munca a ajuns să fie glorificată până la prostie (și autodistrugere), joboholicii fiind (poate) cel mai mare rău pentru mentalul colectiv. Să muncești până ești una cu munca, până te definește munca, până vezi doar muncă și să-i discreditezi pe alții în raport cu munca pe care o fac/n-o fac. Cred că cea mai șmecheră explicație pentru atitudinea asta a reușit s-o dea Zygmunt Bauman, care în lucrarea „Work, consumerism and the new poor” explica foarte frumos și logic faptul că ce ne deranjează la săracii care nu muncesc este că nu produc, deci nu consumă, deci sunt total inutili în acest sistem care are ca scop doar circulaba producție-consum (eventual în exces ambele). Să trăiești la minim înseamnă că încurci. Și ăștia care trăiesc la maxim sunt dresați/încurajați să te urască, să te pună la colț, că uite ei cum mor pe altarul muncii strângând pentru următorul televizor, în timp ce tu nici nu mori pentru muncă, dar nici nu trăiești pentru consumerism.
Pur și simplu suntem montați să-l urâm pe Diogene.
Aproape că nu-mi vine să cred faptul că ar trebui să explic de ce e important ca oamenii să se aibă în grijă, mai ales de la o vârstă fragedă. Adică, e nevoie să explic de ce copiii instituționalizați nu trebuie să ajungă pe străzi la 18 ani? E așa imposibil de imaginat câștigul social pe care l-am putea avea cu toții dacă miile de copii, a căror viață oricum începe pe modul Hard, n-ar ajunge să trăiască în 2024 ca la 1024? În „Copiii lui Irod” de Vlad Alexandrescu putem vedea negru pe alb care este realitatea matematică a acestei ignoranțe și cum ea, sub o formă sau alta, ne mușcă după ani. Pare că românilor le place să vorbească de orfelinatele lui Ceaușescu doar când mai câștigă capital emoțional că a fost greu în comunism. Dar de orfelinatele post-Ceaușescu… „nu știu boss, la toți ne greu”.
Multe lucruri pot demonstra că România e un stat eșuat, dar aș pune în Top 3 incapacitatea celor mai mulți de a-și evalua corect situația în raport cu ceilalți. Mi se pare inadmisibil și vulgar să aud oameni care au toaletă în casă, mâncare în frigider și televizor că spun „nu știu, și eu sunt sărac”, când aud de încurajări cu privire la ajutarea celor care n-au nici măcar o priză în care să-și bage nimicul. Știu oameni care au mai mult decât e nevoie să trăiești confortabil și când aud că statul ar vrea să le dea cât de puțin unor amărâți ajung să spună „de ce? Mie mi-a dat cineva vreodată ceva?”. Că-s animale, cinice, sânge rece, abrutizați de o luptă perpetuă după bunuri, statut, ultimul smartphone, cel mai cald covrig. D-aia e greu să pui taxare progresivă, că toți middle-classerii se imaginează bogați (deci nu vor să fie taxați mai mult când vor avea), dar în același timp sunt și săraci când le convine. Oricum o dai nu-i bine. Să stea între ei la Residence și când or urca săracii gardurile de foame să-și pună pază armată. Orice, dar să nu ajute.
Păi și cine să facă aceste case?
Bună întrebare. Păi n-are cine. Că politicul am stabilit deja că n-are nimic de câștigat din asta. Într-o țară cu +80% creștini cu frică de Dumnezeu nu-ți spune nimeni „bravo” dacă ai băgat în case niște degerați. Că nu-i pasă nimănui (și am mai spus și cu alte ocazii, după ce l-am citit pe Alexandru Racu – „Apostolatul antisocial”, Iisus a fost transformat dintr-un stângist hippy într-un patron spiritual al celor care performează în capitalism). Bisericile nu-s pline de credincioși preocupați de aproape, ci doar cât să fie scorul divin bun. O dovadă minoră: pomenile pentru morți se dau între rude și prieteni, nicidecum la săracii din comunitate (cum ar trebui).
Statul n-are cum să ridice case pentru săraci pentru că brusc toți ar spune că-s săraci, chiar și ăia care au deja casă, mașină, slow-cooker ș.a.m.d.. „Păi ce, mie mi-a dat statul ceva?” Englezul spune bine: it’s not a competition. Or is it?
Privatul? Să fim serioși.
Păi și atunci? Atunci nimic. Oamenii care la dorm pe străzi când afară nu ți-ai scoate nici câinele de rasă scandinavă sunt blestemați să rămână înfrânții sistemului în care trăim. Să spună „mersi” că primesc atenție de Paște și Crăciun.
Și ca puroiul uman să fie clar pentru toată lumea, vă las câteva reacții la postarea de mai sus, cea cu omul care dormea în tramvai. Cum să nu se strângă pielea pe tine când ai un interior atât de infect:
7 răspunsuri
Legat de primul screenshot. O rudă a unei mătuși a lucrat înainte de a ieși la pensie ca îngrijitoare la un centru de bătrâni, de stat. Și făcea femeia asta un mare motiv de laudă că lua mâncare și haine și ce mai era pe acolo de ajunsese să aibă casa plină și cămară plină și mai pusese și în pod. Efectiv rămâi panou. Iar apoi tot astfel de persoane spun că politicienii sunt de rahat și că “nu se face dom’le”.
Din păcate sunt numeroase instituții de unde angajații pleacă acasă cu produse. Și se laudă cu asta. Și apoi se plângă că politicienii fură. Și dacă îi dai afară… e crunt… e foarte crunt.
Cei care ii „trimit” la muncă, nu la întins mâna, pe oamenii ăștia nu au habar că, pentru orice loc de muncă cu acte in regulă, îți trebuie…exact! Acte!
Însă nu poți să-ți faci acte, respectiv buletin, dacă n-ai domiciliu. Cu alte cuvinte, nu ai locuință unde să stai oficial, nu exiști ca om. De aceea nu-și fac nici politicienii griji, ăștia neavând buletin nu votează. Si nici nu pot munci, nu-i poate angaja nimeni. Da, există locuințe sociale. Știe cineva pe ce criterii se dau? Că dacă nici amărâții care sunt lansați pe orbita socială in pielea goală, precum cei instituționalizați până la 18 ani n-au dreptul la o locuință socială, atunci cine? Klaus Iohannis?
E in jurul instituției la care lucrez o amărâtă, ușor retardată, care apare când se schimbă tura, respectiv când pleacă si vin oameni la muncă. Să-i zicem Miruna. Are vreo 43 de ani, dar zici că e un puștiulică de 25. O tot rad in cap asistentele când o prind la spitalul de psihiatrie că agață paduchi. Are epilepsie si, mai recent, ciroză. Plus un picior luxat si netratat, șchiopătează. Cunoaște toti angajații, știe cine nu-i dă ceva si cine ii dă. Dacă vede că -ti pasă si ai timp, se tine după tine si îți povestește. Zice că s-a săturat de tot și că vrea să moară. Si o crezi, că nu-ți imaginezi cum e să fii in locul ei. Recent, la adăpost, i-au furat buletinul. Nu mai poate să-și facă altul, ruda care o luase in spațiu contra unei sume de bani obținută din cerșit a murit recent si nu mai are cum să-și facă alt buletin. Miruna nu mai există pentru statul român. Un coleg a întâlnit-o la Profi si a îndemnat -o să-și aleagă ceva de mâncare si o sticlă cu apă că plătește el. Ea a venit fericită cu ceva sandwich, o cutie cu pate de ficat si cu o sticlă cu cola. Colegul a certat -o, zicându-i că cola nu e sănătoasă. Am râs. Miruna e ca un copil mare, i-a fost poftă de cola, de ce s-o cerți că are si ea o bucurie în viața de purgatoriu pe care o cară cu ea zi de zi?
„Da să se ducă domnule Miruna la muncă!”, știi ce zic?
https://youtube.com/watch?v=1UAF8ISSAdw&pp=ygUSU291dGhwYXJrIGhvbWVsZXNz
M-a cutremurat textul ăsta, poate și pentru ca sunt însărcinată și sunt mai emotivă perioada asta. Întotdeauna am considerat ca orice om trebuie să aibă o casă. Indiferent cine e. Mi-e scârbă de toată şarada asta ca nu există suficiente resurse pentru ei, când de fapt ele sunt băgate în fundul bogaților sub pretextul economiei de piață.
În jurul meu încerc să ajut cât pot, cu haine, mâncare, bani, deși văd, cum ziceai și tu, ca nu e o soluție reală. Dar măcar ajută pe moment și sincer mă ajută și pe mine când pun seara capul pe pernă.
Mai mult simt că ajută donatorul, emoțional. Dar în același timp cred că și perpetuează problema pentru că „hei, ce să facem mai mult pentru ei?”