Zilele trecute am avut ocazia să văd documentarul „Alice On & Off”, ceea ce vă doresc și vouă, din moment ce filmul o să se plimbe o perioadă prin cinematografe (chiar și-n mall-uri!), ca mai apoi – sperăm – să ajungă cumva și pe platformele online de unde să-l vadă mai mulți, mai lejer, mai confortabil, mai cum vor ei – dar să-l vadă.
Teribilă povestea documentarului.
Atât de bine portretizată dramatica situație încât l-a final m-am simțit ușor stânjenit să tot aplaud echipa prezentă în sală. Nu că n-ar merita, dar când subiectul e greu și strânge pielea pe tine nu-ți vine să stai, să aplauzi în picioare, să strigi „bravo!” și să zâmbești. Din nou, nu că munca lor nu-i demnă de respect, dar m-am simțit de parcă aplaudam prestația unui preot care și-a făcut bine treaba la înmormântarea cuiva drag.
N-o să spun prea multe despre film pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de a-l vedea, dar țin neapărat să ridic un subiect pe care simt că-l vedem, dar ignorăm.
Filmul e despre un bărbat de 50 ani care ajunge să facă un copil cu o puștoaică de 15 ani.
E greu, am mai zis. El mi se pare un manipulator de nota 10 și sper că n-am remarcat doar eu faptul că în momentele când e camera pe el devine un dulce. Puștoaica n-a avut nici măcar o șansă, mai ales în contextul bagajului ei socio-economic-psihic.
Dar altceva voiam să spun, lucru pe care l-am (re)confirmat cu propriile amintiri și mai întrebând în stânga și-n dreapta (în special femei).
„Fascinanta” legătură dintre o parte a bărbaților săriți de 35-40 de ani, din categoria fanilor muzicii rock, și puștoaice. Nu vorbim de date și cifre clare, e din ochi, dar am întrebat prea mulți oameni ca să cred că trăiesc într-o altă de realitate. E ceva cu rockerii bătrâni (unii motocicliști, ori aspirând la asta) și puștoaicele (eventual într-o fază „rebelă”).
Când eram adolescent erau câteva cluburi prin oraș în care uram să merg din cauza numărului mare de rockeri săriți de 35 care erau libidinoși cu tot ce era femeie sub o anumită vârstă. Era cringe (la vremea aia nu foloseam termenul ăla) să văd cupluri în care unul are teză a doua zi, iar celălalt office meeting. Am opinii și mai contondente pe subiect, dar mi-am promis că-mi țin blogul civilizat (partea mea de treabă, ce spuneți voi la comentarii e libertatea voastră și cine sunt eu s-o îngrădesc?). Putem discuta despre nivelul de maturitate al celor implicați, dar documentarul mi-a amintit de toți acei bărbățoi care creșteau fetele din jurul lor.
Tot documentarul mi-a reamintit și cât de toxică și misogină era atitudinea unor rockeri cu care am avut ocazia să mă întâlnesc de-a lungul anilor, cu unii stând cândva și la o bericioacă („ca băieții”). Cât de hiper-masculinizantă era atmosfera în cercurile alea în care majoritatea locuiau cu părinții și se trasau standardele bărbățelii în funcție de cantitatea de alcool consumată (cu cât mai mare, cu atât mai bărbat). Prea puțin cercetată și legătura dintre rock și alcool (exclusiv alcool).
Tot documentarul m-a făcut să-mi dau seama că Vama Veche, aia a mea după care cândva am mai bocit considerând că varianta actuală „nu mai e ce a fost”, era destul de toxică și rock-cocalărească încât să nu fie nimic fun. Probabil era mai fun pentru mine la 14-15-16 ani din moment ce nu eram fată și nu mă expuneam la nimic prea nașpa dacă mă făceam muci. Cel mult mi se ciordeau banii. Dar știu destule povești horror despre ce pățeau fetele amețite-n Vama Veche a copilăriei mele încât să îmi dau seama că dacă astăzi e mai sigură (pentru femei) înseamnă că e de 1000 de ori mai bună comparativ cu „ce era odată”. Să-i dăm foc ăleia în care dacă beai, ca fată, riscai să nu mai ajungi în siguranță la cort/cazare.
Am găsit o cercetare interesantă cu privire la muzică și misoginism, dar pe tema asta mai sunt multe de aflat, mai ales când vine vorba de cum se raportează fanii unui stil la femei, nu doar ce mesaje propune muzica respectivă. Pentru mine a fost o revelație acum mulți ani să-mi traduc în minte versurile de la „You shook me all night long” (AC/DC) și să-mi dau seama că oamenii cântă manele, și unele proaste. Și ca ei mulți alții din gen.
Ce e interesant este că rockerii, ca grup de melomani, s-au (auto)poziționat mereu într-o categorie intelectuală superioară, astfel încât orice critică la adresa ideii că ar putea exista ceva greșit în rock s-a lovit de un zid semeț. Cred că d-aia le-a și plăcut celor mai mulți dihotomia Rock vs. Manele, scorând mai bine la conjugări și greșeli gramaticale (cu toate că, am mai spus și cu alte ocazii, greșelile gramaticale din manele sunt aproximative cu numărul de români care n-au primit pâine în secuime pentru că n-au cerut în maghiară). Probabil e și vreo eroare de interpretare a vestimentației feminine când vine vorba de rock/manele, manelistele fiind considerate mai promiscue pentru că expun mai multă piele, dar pare o interpretare băbească.
Peste 2-300 de ani o să știm care a fost realitatea legăturii dintre intelect-muzică rock. Deja bâjbâi niște ipoteze. Îmi miroase a simbol de statut.
N-avem timpul (și resursele) să cercetăm raportul Misoginism – Muzică pe axa Rock-Manele, dar dacă vă întărâtă subiectul aflați că prin București au loc periodic petreceri cu manele feministe, ceea ce n-am auzit niciodată să se întâmple în oricare alt spectru muzical, cu atât mai puțin când vine vorba de rock. Nu spun că n-ar exista piese rock cu mesaj feminist, dar în grupul de rockeri nu pare că s-a înfiltrat o pătură hipsterească care să vadă lumea muzicală și altfel decât „suntem băieți șmecheri și călare pe motoare/femei/sticle/chitare ș.a.m.d.”. Ori n-a fost lăsată să existe o astfel de hipsterizare (poate de teamă că un rockăr feminist e emasculat?). Și aș vrea să cred că prin rock feminist nu ne referim la un bărbat beat care plânge după o iubire pierdută, că nu-i (din nou) vorba despre cum se simte și ce a pierdut el.
Tema rămâne deschisă spre analiză și poate să completeze fiecare la comentarii cu propria experiență când vine vorba de legătura dintre rock-misoginism.
Eu vă recomand documentarul. Și vă recomand să vă uitați în jur, la rockerii pe care îi știți, la copilăria din cluburile alea, și să vă gândiți dacă ce ați văzut acolo ați tolera sub alt spectru muzical, ori cu voi în rol de tată.
Dar înainte să vedeți documentarul.
P.S. – posibil să deranjez anumiți rockeri. Probabil ăia care se simt cu musca pe căciulă. O să le treacă după o bericioaică (și eventual o tură cu motorul).
