Eu n-am știut că în blocul meu există o persoană în scaun cu rotile. Ochii care nu se văd nu există. Din fabrică blocul are o rampă, dar așa cum a fost construită e mai degrabă o platformă de lansare pe orbită, având o înclinație pe care doar cu pioleți o poți învinge.
Ani mai târziu s-au apucat niște vecini să improvizeze o rampă la a doua ieșire a blocului. Că, ce să vezi?, era nevoie. O mamă își duce la terapie fiica în scaun cu rotile și până să apară rampa improvizată apela la vecinii care o puteau ajuta să salte praguri și trepte.
Într-un final câțiva domni au vărsat niște ciment în pantă și s-a făcut minunea. Acum e cât de cât.
Bine, nu-i lux. Rampa handicapată (glumiță?!) de la intrarea „oficială” era mult mai utilă dacă era reparată, restul străzii fiind la nivelul parterului, deci ieșit din bloc ai putea avea o viață cât de cât liniștită până la prima piedică. Improvizația te scoate la subsol, de unde ai nevoie de brațe tari să împingi un căruț pe o pantă abruptă (aia pe care coboară mașina de gunoi).
Dar ce metaforă superbă: dacă ești în scaun cu rotile, ori copil în căruț, ieșirea ta e pe la ghenă.
…
Un prieten nevăzător are o plăcere să se plimbe pe afară, să meargă în parcul din cartier. Nasol hobby. Iese din bloc și din ușă se lovește de mașinile parcate pe tot trotuarul. Imaginea de mai jos e chiar de la el din „bătătură”:
Dacă ai uitat speța prezentată trei rânduri mai sus, omul e nevăzător. Așa că dacă n-are trotuar o bâjbâie pe stradă. Și din ce mi-a zis până acum l-au tamponat vreo 3-4 mașini. Nu fatal, că-i alee între blocuri și șoferii îi dau cu cel mult 70-80 km/oră, nu 120 ca pe bulevard, dar îndeajuns să-l pună în fund, să-i zboare bastonul alb, ori să-i lovească câinele.
„Primii pași” sunt mai grei, zice el cu umor negru. Are un splendid simț al umorului, probabil singurul lucru care-l face să vadă partea plină a paharului (glumiță?!).
…
Pe tata au început să-l lase genunchii. Nici mama nu-i mai sportivă, dar ea fiind femeie nu are o problemă socială să folosească baston (ori alte ajutătoare – despre presiunea de gen vizavi de modul în care te raportezi la propriul corp și necesitățile lui la bătrânețe o să vorbim altă dată, dar aveți în vedere că „bărbat fiind” nu-i bărbătește să te ajuți. Așa suntem învățați).
Ai mei au vreo 10 trepte de coborât când ies din bloc, dar pentru condiția lor pare că trebuie să coboare Everestul. Tata își gândește deja traseele în funcție de trepte, cu toate că-și dorește să meargă pe jos (dar canci parc în cartier!).
Fază tare! Acum vreo 25 de ani un vecin s-a trezit cu o tablă în cap și a rămas în scaun cu rotile. Nu l-am mai văzut niciodată pe afară, doar când îl duceau la medic. Altfel, condamnat să stea în casă o viață, fiind 0 infrastructură pentru nevoile lui. Și sunt dispus să pun pariu pe 50 de lei că nimeni din colectivitate nu și-a zis „bă, dar nu facem și noi ceva pentru vecinul?” Asta ca s-o bifăm și p-asta cu „pe vremea mea eram mai oameni, nu ca tinerii din ziua de azi…”.
25 de ani de la accidentul respectiv și nu s-a gândit nimeni că de un mod mai ușor de ajunge la lift, la piață, la magazinele de lângă bloc, la parcul care nu e au nevoie și cei în scaun cu rotile cât și bătrânii. Și părinții cu copil în căruț. Și ăia care și-au rupt un picior și o perioadă se deplasează cu cârje. Bă, nimeni! Parcă trăiam într-un cartier de atleți olimpici și mame eroine.
Ce e aia „dizabilitate”?
Unii ar crede că „dizabilitate” e un termen modern pentru „handicap”. Care „handicap” înseamnă că-ți lipsește o bucată din tine și nu mai poți face exact ce și cum făceai înainte. E o interpretare analfabetă așa cum e aia când trimiți pe cineva la terapie și-ți spune că nu e nebun (adică nu vorbește cu vocile din cap).
Dar așa cum explicam mai sus, dizabilitate e mai multe. Și când îți aduce curierul plasma acasă și n-are o rampă de acces, riscând să-ți lovească averea la colțuri, e tot dizabilitate. Probabil te-ai dat de ceasul morții când s-au cheltuit bani să se construiască o rampă de acces („pentru cine boss, că eu n-am văzut handicapați la mine în bloc?!”), dar acum te folosești de rampa aia să-ți urci copilul ușor în bloc, să-ți cari cumpărăturile și nici tu n-ai mai folosit scările că te doare în spatele genunchiului, la sedentarism.
În vizită la ai mei mi-am dat seama că dacă nu inventează ăștia unguentul minune pe bază de ciuboțica cucului și nu-i face pe ai mei să zburde pe scări, o să-și petreacă ultimele genuflexiuni în casă, comandând totul la ușă (bine că se poate, nu?!) și privind lumea pe geam.
Tata ar mai merge pe stadion, la echipa lui de suflet, dar de câte ori ne-am dus, și-n cea mai accesibilă opțiune de acces, tot depui un efort nejustificat și aiuritor. Când ne gândim să-l scoatem la film, teatru, restaurant ș.a.m.d. trebuie să ținem cont de infrastructură.
Și ai crede că doar ai mei sunt bătrâni în blocul lor. Ori în București. Ori în țară.
Revenind la locul unde locuiesc acum, mi-am dat seama că și cu rampa improvizată de vecini n-ai viață în afara casei.
Că ieși din bloc și totul e gândit să mori cu scaunul/cârjele/căruțul copilului de gât. Cu toate că parcul e aproape (pur și simplu lângă bloc), distanța devine departe pentru simplul fapt că s-au montat borduri de pe care ai putea să te sinucizi. Dacă nu poți urca bordura trebuie să ocolești niște sute de metri. Pe carosabil.
De ce?
Pentru că e mai simplu să-i blochezi pe șoferi să parcheze pe trotuar construind trotuare la înălțime, decât să dai niște amenzi strașnice pentru depășirea unei dungi pe asfalt. În Budapesta, acum câțiva ani, am descoperit minunea trotuarului marcat cu o dungă pe asfalt, la nivel cu carosabilul. Atât, o dungă albă cu vopsea. Și n-o depășea nimeni. Dar mna, ăia-s unguri, și-au perfecționat tehnica având mașini cu 1000 de ani înaintea noastră, nu? Că ei când au ajuns în Transilvania călărind Borbála românii își parcau căruțele pe spațiul verde (glumiță!?).
Am început să mă uit dacă drumurile pe care le fac în fiecare zi s-ar putea parcurge în scaun cu rotile/cârje/cu un căruț de copil. Greu. Unele aproape imposibile. Că ai trotuare pe care trebuie să le escaladezi, ori bucăți de drum blocate de mașini. Ori trotuare lipsă. Ori…
Înapoi la ai mei în cartier (pe care l-am mai analizat într-un delir demn de un candidat la primărie care ar lua puțin peste 0,1% din voturi), mă duceam într-o zi la ei cu un Uber și doi bătrâni se plimbau pe carosabil, pe o străduță. Nu pe mijloc, pe margine. Dar pe aleile alea sunt atât de multe mașini între blocuri că strada e un concept abstract. Dacă are loc vreun incendiu sper că avem mașini de pompieri cu elice. Că n-ai cum să treci de cazane. Și domnul șofer Uber îi claxonează pe cei doi bătrâni și îi trimite pe trotuar. Apoi se uită stânga-dreapta și zice „bă, ești nebun?! Nu-i trotuar aici!”. Că n-aveau. El a existat cândva, dar l-au pus sub mașini să-i fie cald.
Apoi, unii vor spune „la ce-ți trebuie rampă și toate astea când te caută moartea pe acasă?” Că pe noi așa ne-a învățat visul american, odată ieșit din productivitate ești o piedică în calea tuturor aspiranților.
Doar că, așa cum spuneam mai sus, nu-s doar bătrânii în povestea asta. Și oricum, bătrânii nu-s inutili. Așa am învățat noi să credem, ne-am hăhăit la glumele despre bătrânii care sunt pe străzi când noi ne înghesuim să mergem la Uzine 2.0, de parcă după 65 de ani trebuie să-ți pui milieu pe ochi și să ieși din casă doar ca să votezi în ciuda tinerilor deștepți.
Bătrânii pot crește un copil al cărui părinți sunt ocupați cu cariera. Tata a fost Uber și mama Glovo pentru doi nepoți. Un bătrân poate face un drum pe care unul mai tânăr nu apucă. Și un bătrân poate să ducă o viață fericită și dinamică, iar asta să-i bucure și pe ceilalți din jurul lui.
Că asta n-au înțeles mulți vizavi de bătrânețe, alcoolism, handicap ș.a.m.d.. Astea impactează un grup, nu doar un individ. Că nu poți să ai viață cu cineva care n-are viață pentru că trăiește cu cineva care se chinuie cu viața. Mă-nțelegi? Un părinte alcoolic e o problemă care impactează colectivul. Imaginează-ți asta: băiatul tău se amorezează de fata unui alcoolic. Îi plătești tu terapia fetei să înțeleagă că dragostea nu trece prin scandalul post-sticlă? Și ăsta e doar un caz dintr-o buruiană cu mii de frunze (a.k.a. probleme). Cineva care n-are viață pentru că împinge un căruț cu 1 kilometru în plus pentru că n-are o rampă să-și ducă ruda în parc o să aibă un vibe negativ și o să afecteze mindfulness-ul colegilor de la muncă. „Cerasela, de ce nu poți să vezi și tu partea plină a paharului? Ai încercat puppy yoga? Ești prea grumpy de când e mama ta în scaun cu rotile.”
Acum vreo săptămână se făceau reparații la ai mei în cartier:
Au blocat trotuarul. De tot. Voiai tot înainte? Nasol. Pe carosabil. Ori traversai aiurea. Ori ocoleai. Și buba asta cu blocatul trotuarului e peste tot. În Străinezia am văzut că dacă se blochează trotuarul SE FACE trotuar din carosabil. Delimitat, ferit, curat. Dar ăia-s străini, nebuni, se bărbat cu bărbat…
Altfel, tânăr părinte, să-ți plimbi copilul prin hârtoape, printre table și să escaladezi cu el infrastructura asta imbecilă. Astea sunt prezervative sociale. Pe lângă celelalte „prezervative” pe care ți le pune România (cu mâna analfabeților, intoleranților și celor mai puțin implicați cetățeni). Cel mai puternic contraceptiv e România. Când mă gândesc la drumul pe care trebuie să-l fac până la cea mai apropiată policlinică, ori grădiniță, parcă-mi vine să ne culcăm cu ochii în seriale.
Și dacă ești chintesența cinismului, un American Psycho dâmbovițean, află că „epava”, „handicapatul”, „chiorul”, „șchiopul” și orice inutil mai înveți tu la știri că-i gaură în buget, toți ăștia pot și vor să fie utili. Pot avea job-uri, pot arunca bani în economie, pot întreține cafeneaua din colț, restaurantele din oraș, teatre ș.a.m.d.. Adică se pot transforma în jucători activi la economia locală, poate chiar până în punctul în care nu mai au nevoie de ajutorul social (cel puțin unii).
Uite, eu scriu textul ăsta dintr-o cafenea din Centru. Sunt sigur că-n tot orașul e cineva mai amuzant și deștept ca mine, care ar putea spune cele de mai sus mai bine. Dar e în scaun cu rotile și n-are cum să ajungă de acasă până aici fără însoțitor, ori un efort nejustificat și aberant.
Pentru și mai multe clarificări recomand „Design incluziv” de Iris Popescu. Are și poze.
2 răspunsuri
Mama mea are probleme de mobilitate inca din copilarie, in urma unei operatii ratate pentru corectarea displaziei de sold. In plus, cu trecerea anilor, au aparut noi probleme – glezna, genunchiul. Locuieste intr-un imobil interbelic la etajul 1. Arhitectura frumoasa, lift, boemie, centru – ce cauta toti hispterii. Pentru cei care cunosc specificul interbelic, liftul te duce pana la parter, dar parterul este la inaltimea unui etaj. Mai sunt de coborat vreo 25 de trepte pana in strada.
Desi are doar 60 de ani, mama mai iese din casa doar o data pe saptamana, la cumparaturi, cu multe planificari si 2 pastile de ibuprofen luate inainte. Nu e sansa de nici o structura de ajutor din cauza pantei mari, poate doar un lift din acela de scari cu scaunel, care s-ar dovedi „prea scump” si „urat” pentru asociatie.
Asta nu e tocmai relevant, pentru ca pana la urma mama doreste sa locuiasca in apartamentul ei frumos cu glasvand de cristal si isi asuma consecintele. La un moment dat va deveni imposibila deplasarea, moment in care probabil apartamentul va fi vandut si ei se vor muta undeva la parter sau la casa.
In schimb, cu adevarat revoltator pentru mine a fost altceva. Avand in vedere aceste probleme si dureri, am vrut sa ii fac cadou o zi de rasfat la un Spa, cu masaj terapeutic, tratamente, sauna etc. Ea ar fi exact publicul tinta care ar avea nevoie de asa ceva. Preturi care pornesc de la suta de euro pentru un tratament de 60 minute, dar nu e asta problema daca o ajuta sa se simta mai bine pentru scurt timp.
Bref: va vine sa credeti ca NU am gasit un Spa in Bucuresti care sa ofere astfel de terapii in conditii decente si care sa nu aiba nenumarate scari de parcurs? Cel mai simpatic a fost un spa de lux, care este amenajat la subsolul unui hotel si la care ajungi doar pe doua randuri de trepte abrupte, fara lift. Si ofereau inclusiv tratamente de recuperare si kinetoterapie!!!
Nu mai zic ca toate ofera si acces la piscina, dar nici o piscina nu are si trepte line de acces pentru persoane cu probleme. Si cand te gandesti ca tocmai astfel de oameni s-ar bucura enorm de una dintre cele mai prietenoase forme de exercitiu fizic, basca imponderabilitatea care reduce durerile articulare si osoase.
Am zâmbit amar la faza cu recuperare și kineto la subsol…