Prin 2005 au apărut și în universul meu. Inițial nu știam nimic de pariuri, nimeni din jurul meu nu juca și nici nu observasem vreo casă de pariuri prin oraș. Dar prin 2005 s-a deschis una la două stații de liceu și un coleg de clasă vorbea zilnic despre biletele pe care le bagă, banii pe care îi câștigă, dar și ăia pe care îi pierde pentru că „l-a scos” vreo echipă la ultima fază.
„Luam o cărămidă dacă nu mă scoteau ăia.”
Era un titlu de glorie și în sumele pierdute, niciodată nu transpira disperare când își etala înfrângerile. Ani mai târziu aveam să aflu că cei mai vicioși dintre noi au un mecanism psihologic prin care își prezintă pierderile financiare ca pe mici victorii (paradoxal), în sensul în care „sunt atât de bogat încât îmi permit luxul de a pierde și nici n-o să mă plâng de asta” (Thorstein Veblen a scris mai mult despre asta).
Colegul ăsta era sportiv de performanță și la 15 ani avea aproape 2 metri. Pe el îl lăsau să intre în agenția de pariuri pentru că arăta mai mare. Îi mijea și niște păr pe față așa că putea să treacă de un potențial control. Noi ceilalți îi dădeam pe o foaie de caiet meciurile pe care voiam să pariem și banii. El intra, completa foile, plătea și apoi ne dădea biletele, cu mențiunea că dacă iese ceva e „de bun simț” să-l cinstim și pe el.
M-am lăsat repede de agenția aia (nu mai știu ce era, una cu alb-roșu) pentru că suma minimă pentru un bilet era de 3 lei. De banii ăia mă duceam vizavi, la Loto, și puneam singur trei bilete. Nici nu mai plăteam cotă la intermediar dacă aveam noroc. La Pariloto (parte din Loteria Română) nu mă întreba nimeni de sănătate. Intram, luam „un sul” pentru pariurile sportive, consultam lista de meciuri, cote, marcam suma minimă (1 leu) și îi dădeam doamnei să-mi înregistreze pariul.
Oricum, ce să bată la ochi? Îi puneam biletele de 6/49 ale lui tata de la 6-7 ani, n-a existat niciodată la Loteria Română un moment în care să zică cineva „fără minori aici”. Ba chiar eram momit să particip, ori când mă duceam cu tata i se forța lui mâna: „nu luați un loz pentru cel mic, poate mâna lui atrage milionul”. Îmi lua tata. Rupeam lozul/răzuiam, aproape convins că mâna mea are magnet la bani. Mâna mea atrăgea doar „Mai încearcă” și „Data viitoare”.
Nici la Pariloto n-am mers prea mult.
Eu n-aveam talentul colegului de clasă. Ăla citea niște broșuri pe care le lua de la agenția de pariuri, se documenta, punea zilnic pe tot felul de combinații. Mie-mi plăcea să văd biletul lung, puneam cote aiuritoare, doar ca să văd la finalul biletului că potențialul câștig e o sumă mare (vă dați seama ce cote bifam ca 1 leu să devină până la 100.000 lei). Îmi plăcea apoi să mă gândesc ce aș face cu banii.
Am câștigat cu două bilete, vreo 80 lei fiecare, am considerat că mi-am scos investiția și m-am lăsat. Nici la fotbal nu mă mai uitam așa des, mă plictisisem de becalisme.
…
Acum două zile a fost primul zbor transatlantic al unui avion alimentat cu combustibil 100% non-fosil. De la Londra la New York pe ulei de prăjit de la restaurante și kerosen sintetic. Pentru cine nu-și dă seama ce înseamnă asta aș putea rezuma totul la „foarte tare, frate”.
Dacă treaba asta se dovedește rentabilă, profitabilă și implementabilă suntem contemporani cu o schimbare fabuloasă care ar putea să ne propulseze departe.
În ziua în care unii testau mersul cu autobuzul zburător pe ulei prăjit peste Atlantic, la un liceu din București elevii dădeau mâna să vadă de câți dintre ei e nevoie să ajungă la cea mai apropiată agenție de pariuri. Doar 50 de elevi ca să măsoare distanța Liceul Lazăr – Cea Mai Apropiată Casă de Pariuri.
150 de metri.
S-au făcut progrese uriașe. În copilăria mea erau două stații de autobuz până la primul bilet de pariuri. Am deschis Google Maps și m-am uitat. Lângă liceul meu sunt acum vreo patru agenții de pariuri (toate una lângă alta), la 400 de metri de școală. Oricum, dacă mergi la liceu cu metroul (așa cum o făceam majoritatea), ai agențiile de pariuri aproape de metrou, deci poți să-ți bagi biletul înainte, ori după ore. Confortabil.
M-am uitat pe hartă și m-a năpădit gelozia. Ăștia de la Liceul Teoretic Alexandru Ioan Cuza au Stanleybet aproape lipit de școală. Așa da! Bine, eu n-am avut note de Cuza. Din ce mai știu, Cuza e unul dintre liceele bune, ai nevoie de medie mare ca să pui la Staleybet în mai puțin de 2 minute după ce ai predat teza.
Elevii de la Liceul Lazăr au vrut să tragă un semnal de alarmă, unul despre care s-a tot vorbit: casele de pariuri sunt tot mai aproape și influența lor e tot mai pregnantă. Nu știu de ce companiile de pariuri nu deschid agenții direct în școli. Sigur se găsește o clasă care să devină Laboratorul de Cote.
Acțiunea copiilor de liceu vine la scurt timp după ce Salvați Copiii a demarat o campanie prin care vrea să atragă atenția asupra impactului pe care îl are industria pariurilor asupra minorilor (și nu numai). Postarea de pe Facebook a ONG-ului a adunat și o serie de comentarii, cele mai analfabete, lipsite de empatie și logică aparținând (așa cum am ajuns să consider că e normal) celor născuți înainte de 1997. Millenniali, X-ări, boomeri. Așa cum am promis că o să revin într-un alt text, frații mei de generație (millennialii) au eșuat la umanitate și civism, virusați de parentingul cinic și frustrat la X-ărilor și boomerilor.
Zoomerii sunt prima generație care își pune întrebări și caută soluții la probleme sociale. Ăștia or să ne plătească nouă pensiile. Pentru că vor, nu pentru că trebuie.
Dar care a fost punctul B al lanțului de elevi?
La doar 150 de metri sunt/erau două agenții. Un Admiral și un Superbet. La ora lanțului uman Admiralul era tot acolo, rezistând eroic.
Dar unde era Superbet-ul? Cu 24-36 de ore înainte de evenimentul elevilor el era încă acolo, așa cum îl confirmă Google Maps și oamenii care știu zona. Cu toate astea, exact înainte de acțiunea elevilor a fost demontat.
N-a existat o somație să se întâmple asta, nu l-a sunt vreun elev de la Liceul Lazăr pe domnul Superbet să-i spună „boss, dă jos șandramaua că venim cu lanțul peste tine”.
El pur și simplu a dispărut. Foarte convenabil, am putea spune.
Nu ne rămâne decât să speculăm. Cei de la Salvați Copiii știau de lanț și au anunțat cu câteva zile înainte presa, invitată de onoare să asiste la acest act civic al unei generații care încă de la 14-15 ani trebuie să curețe gunoiul adulților. Cum de a demontat Superbet fațada atât de repede? De ce fix atunci? Poate că cineva din presă, cineva în strânse legături cu industria de pariuri, a dat un telefon și l-a anunțat pe domnul Superbet c-o să-i bată copiii la ușă și cine știe câți jurnaliști. Domnul Admiral n-a răspuns la acest apel disperat și s-a trezit în cadru. Data viitoare să-l sune mai insistent.
La ora la care scriu cuvintele astea nu știu dacă Superbet-ul de la 150 de metri de Liceul Lazăr este înapoi pe baricade, dar în perioada următoare o să tot am drum prin zonă și o să verific dacă a fost șpârlă.
…
Dar apropo de presă. Am zis să aflu cine a acoperit evenimentul. Doar vorbim de o acțiune atât de atipică din partea unei generații pe care o blamăm că e analfabetă, prostită de TikTok, mănâncă detergent și ascultă Gheboasă. Oare cum a acoperit presa acest moment de altruism și maturitate?
Am urmărit posturile de știri (atât cât am putut de bine) și am căutat folosind cuvinte cheie precum „elevi”, „Liceul Lazăr”, „păcănele”, „pariuri”, „lanț uman”.
Primii au fost cei de la România TV. Da, tocmai ei. Bulă bună, ce să vezi! Și nu doar că au fost primii, dar au fost și cei mai rapizi în livrarea știrii, rezistând aproape singuri pe poziții în primele 24 de ore de la eveniment. Și nu doar atât, dar „nebunii” de la România TV au făcut chiar o știre corectă, cu imagini de la locul faptei și date despre realitatea documentată de cei de la Salvați Copiii.
Ce au făcut celelalte trusturi quality?
Pe site-ul PRO TV n-am găsit nimic despre știrea asta. Tot ce are PRO pe site sunt știri mascate ca reclame la agenții de pariuri (numite advertoriale) și o știre din 12 noiembrie cu un tânăr din Constanța care a murit în timp ce juca la păcănele. Altfel nimic pe subiectul de mai sus. Ăsta e postul în care românii au cea mai mare încredere.
Antena 3 CNN s-a fofilat (pe site). N-au zis nimic de acțiunea copiilor (care e cireașa de pe tort), ci au dat copy-paste (probabil) din datele celor de la Salvați Copiii și au făcut un articol ca să nu pară că n-au zis nimic. Cei de la Adevărul au făcut aproape la fel, cu mențiunea că la finalul articolului au precizat că „la campanie s-au alăturat activ Colegiile Naționale Gheorghe Lazăr, I.L. Caragiale, Jean Monnet și Mihai Viteazu, alături de Colegiul Alexandru Ioan Cuza.”
Cum s-au alăturat aceste licee? Ce au făcut ele? N-au făcut nimic? Jurnaliștii de la Adevărul n-au considerat că e important să menționeze.
Digi24 n-are nimic pe site despre acțiunea de la Lazăr. Au dat știrea pe post, a doua zi, pe la 7 dimineața (atunci am văzut eu). Nu știu dacă a mai apărut și altcândva pe parcursul zilei. Pe site nu găsesc nimic despre acțiunea elevilor, tot ce au considerat jurnaliștii de la Digi24 că merită postat pe site, pe 28 noiembrie, fiind o știre cu o elevă de liceu din Oradea care a înjunghiat un profesor. Asta e important, să înțeleagă internautul că elevii români sunt criminali, nu că unii elevi au alte preocupări.
Cei de la Libertatea au făcut un material amplu despre tot, cenzurând în articol casele de pariuri din apropierea Liceului Lazăr. Pot să înțeleg, poate au vreo sponsorizare de la SuperBet sau Admiral și trebuie să plătească salariile jurnaliștilor care fac interviuri cu psihologi care explică faptul că reclamele la pariuri afectează minorii.
Astea de mai sus sunt alea Mari, de la care ai pretenții.
Eu nu știu dacă m-am făcut bine înțeles.
În ultima perioadă am tot scris răutăcios despre Gazeta Sporturilor și situația lor cu patronatul. Sper că n-am lăsat impresia că am ceva cu patronii, cu „străinii”. Business is business, nu? Și nici cu industria pariurilor, adică de unde li se trage buba gazetarilor. Eu am ceva cu jurnaliștii. Și-mi e ușor să am ceva cu ei pentru că într-o oarecare măsură sunt unul dintre ei. Știu cum gândesc, știu ce presiuni au, știu ce disonanțe îi bântuie. Și pentru asta îi consider vinovați.
Da, ai putea spune că așa cum apăr muncitorii din categoria gulerelor albastre (sarcini manuale) de abuzurile conducerii aș putea să-i apăr și pe jurnaliști. Doar că ăștia au studii superioare, deci emit pretenția că se pot apăra singuri dpdv intelectual, iar Jurnalismul nu e muncă în sensul în care Zugrăveala e muncă. Jurnalismul e la granița dintre vocație și pasiune. O faci pe barba ta, dacă-ți place și-ți iese, societatea nu are o nevoie stringentă ca tu, Mișu, să te faci jurnalist.
Acum or să sară în sus unii să spună „aoleu, Bonea, cum adică nu e nevoie de jurnaliști? Păi dacă nu suntem noi…”. Dacă nu sunteți o mare parte din voi nu aflu că au ieșit bucureștenii la patinoar. Nu aflu de 10 ori pe zi că o femeie a fost omorâtă în Zalău de un descreierat a cărui condiție nu o știu (și nu se obosește nimeni să caute/detalieze contextul). Nu aflu ce a făcut X vedetă, cu cine s-a combinat un fotbalist, ce a zis Gigi despre orice, ori (preferatele mele) ce câine s-a mai dat cu skateboard-ul în Australia.
Ochiometric, 90% dintre jurnaliști sunt degeaba și munca lor e degeaba. Nu fac muncă de teren, nu fac muncă de documentare, nu citesc, nu învață, nu invită la dezbatere, nu prezintă tot contextul. Sunt agregatoare de informații, provocatori de anxietate (boomerii sunt rupți de frică, au impresia că străzile țării sunt pline de violatori pentru că știrile prezintă aceleași drame în heavy-rotation. Nu-i de mirare că bagă în ei Aspacardin și alte suplimente de stres, inimă ș.a.m.d.).
Jurnalistul, la modul general, este un individ angajat de o structură cu patron, sponsor și influență politică, să livreze conținut care atrage, captează, stârnește și produce profit. Jurnalistul trebuie să împacheteze orice informație în acord cu direcția angajatorului astfel încât să pară relevantă pentru consumator.
Jurnalistul este un alt tip de soldat.
Firește, soldatul este antrenat să urmeze orbește ordine prin tehnici specifice ariei. Jurnalistul, un spirit mai liber comparativ cu individul predispus la o carieră militară, nu se lasă dresat ușor. Așa că trebuie să-l momești. Îi dai bani, îi dai microfonul (simbol al puterii), îi dai convingerea că face un bine public, îi pui numele într-o casetă colorată și într-un final îi dai și o emisiune (îl faci vedetă). Nu trebuie să-i repeți des că el este, totuși, în slujba intereselor tale. Cei mai mulți ajung să-și însușească din valorile angajatorului. O să fie cinic pentru că n-are de ales, o să dezvolte un whataboutism interior, o să se apere de critici justificând mereu că face și o treabă bună.
Cei mai jalnici jurnaliști din România se bat singuri pe spate făcând transfer de valoare din munca celor puțini care fac o treabă bună. Dacă Recorder are o anchetă bună înseamnă că TOȚI jurnaliștii au făcut o anchetă bună. Dacă PressOne face articole bune înseamnă că TOȚI fac articole bune. Dacă la GsP a existat o anchetă bună, tot GsP-ul e genial. Dacă în echipa Pro TV s-a făcut vreodată o anchetă bună (s-au făcut mai multe) înseamnă că tot ce mișună pe acolo cu ecuson de jurnalist e de valoarea muncii unei minorități.
Cei mai mulți jurnaliști sunt soldați. Și prin munca și omisiunile intenționate pe care le fac ajung să fie soldați de partea răului.
Și e normal ca oamenii să-i urască (la grămadă) pentru că munca celor mai mulți e vocațională, opțională, aproape că trece drept hobby pentru un guler albastru. Cum să te iau în serios când îmi faci „știri” din faptul că românii nu au bani să-și decoreze kitschos casele?
D-aia nu empatizez cu jurnaliștii GsP. Tolontan tocmai a recunoscut într-un editorial că știa de un an că GsP o să devină platformă de pariuri. Un an de zile a tăcut în fața cititorilor, mâncând și salariul celor pe care nu îi suporta. Un an de zile n-a făcut nimic să salveze jurnalismul pe care îl apără, n-a spus nimic cititorilor pe care acum îi invită să salveze „jurnalismul”.
Oricât am vrea să nu credem asta, în istorie rămânem mereu amintiți în funcție de bătăliile pe care le-am dat. Și „istorie” sună îndepărtat. Nici vorbă. În funcție de ce lupte duci acum o să te țină minte lumea peste 10-15 ani. Ăsta o să fie bagajul tău social, cârja ta la nevoie. Lumea mai uită, dar nu de tot.
Acum, văzând cum a acoperit presa „quality” știrea despre pariuri (cunoscut fiind efectul lor) nu-mi rămâne decât să cred că jurnaliștii care încă lucrează în astfel de structuri sunt complici. N-o să mint, mă mir că Digi24 a dat vreo știre cu lanțul elevilor. Doar gândul că Digi24 ar putea da, și pe lângă – la mișto, în SuperBet (pare că e principalul sponsor) mă furnică. Oare jurnalisto-influencerița Simona Țăranu n-a simțit o ușoară stare febrilă văzând ce fac mucoșii ăia de la Liceul Lazăr împotriva sponsorului ei?
Antropologa Irina Zamfi a spus de mai multe ori că un antropolog trebuie să fie și activist, doar deține informații de interes public. Ca jurnalist cu atât mai mult, aș adăuga eu. Ori ești jurnalist pentru oameni, ori mai bine scrie în jurnalul intim că e coadă de mașini la Comarnic.
Jurnaliștii devin o unealtă și e bine să-și dea seama de asta. GsP e doar începutul unei schimbări în industrii și nu sunt pregătit să îndur puhoiul de „vai, ne concediază pentru că nu mai suntem utili în mixul patron-sponsori”. Ați putea să puneți mâna pe cărți mai des decât pe Instagram.
În încheiere aș vrea ca lanțul copiilor din Lazăr să devină challenge pentru toate liceele. Și casele de pariuri să se ducă la 1-2 kilometri de orice liceu, școală, grădiniță, loc de joacă, parc, spital. La banii lor se pot duce pe verticală. În jos.
Sursă foto: Salvați Copiii.
