Dacă tot am discutat zilele trecute despre cum folosim umorul ca diferențiator de bulă/clasă (poți să-i spui cum vrei), m-am gândit să continuăm într-o notă relativ asemănătoare cu un subiect pe care-l aveam parcat în minte încă de când am fost la TIFF 2023.
N-am apucat să dezvolt atunci și acum îmi e teamă că e puțin prea târziu (că mi s-au uitat mulți din grup la subiectul textului și am văzut că au sărit cu aprecieri pe care acum nu știu dacă le mai pot demonta). Asta e.
„Arsenie. Viața de apoi” în regia lui Alexandru Solomon, despre Arsenie Boca. Film. Documentar. Într-un fel. Nu știu, e complicat…
Eu mi-am dorit foarte mult să văd filmul ăsta și m-am bucurat că s-a nimerit la TIFF, ba chiar a fost și regizorul în sală să răspundă la întrebări. Mă interesează subiectele religioase, pelerinajele, ritualuri. Și implicit Arsenie Boca. Mă și ajută „bagajul”. Până la vârsta de 14 ani visam să fiu preot, apoi am devenit un ateu militant (datorită sponsorilor Dawkins, Hitchens și defunctului blog TLP – pentru connoisseuri), apoi am rămas doar ateu și acum sunt pur și simplu relaxat și curios. Citesc cu plăcere și curiozitate Biblia, Coranul, orice scriere despre religie și cum se manifestă ea și adepții ei.
Filmul lui Solomon a picat la fix, la o mână de zile după ce terminasem cartea Tatianei Niculescu despre Arsenie Boca. Și la ceva mai mult timp de la finalizarea cărții lui Mirel Bănică – „Nevoia de miracol”, carte care după cât știu eu antropologie mi se pare o treabă foarte bună la nivel de cercetare. Sunt sigur că se găsesc pe aici mai mulți antropologi care să aprobe/contrazică. Oricum, eu recomand cartea lui Mirel Bănică despre care am scris mai multe în Revista Golan.
Filmul „Arsenie. Viața de apoi” m-a captivat și mi-a plăcut în primele 10 minute. Începe strong, cu regizorul într-un act punkist la Patriarhie, chiar în timpul unui pelerinaj. A fost un act artistic/protest pe care Solomon a recunoscut la finalul filmului că l-a făcut cu ani înainte să gândească filmul despre Arsenie Boca. Deci n-avea legătură cu povestea din film… dar a vrut să fie acolo ca să… la acest „ca să” am găsit un răspuns abia la finalul filmului (și o să-l las și eu la finalul textului).
Nu-mi propun să discut despre calitatea filmului ca realizare tehnică. Mergeți să-l vedeți. Dacă sunteți din bulă e (foarte) posibil să vă și amuze. În sală s-a râs, s-a chicotit, s-au dat coate specifice cu „haha, uite proștii cum cred!”
Ce vreau să spun (și să subliniez) e că filmul, așa cum am înțeles eu esența lui, e (o altă) bășcălie la adresa celor care și-au găsit răspunsul la probleme în religie și ritualuri (în cazul de față cei care cred în sfințenia lui Arsenie Boca). Probabil unde îmbătrânesc, dar mi s-a luat de caterinca asta pe seama credințelor care par „ciudate”. Adică mergem în vacanțe exotice și ne dăm cu cracii-n sus la ce interesanți și captivanți sunt alții cu ritualurile lor, dar exotismul local ne pute și e semn de „Ev Mediu”. Unii cred că Maradona a fost trimis pe Pământ să câștige Cupa Mondială pentru Argentina, și ăia-s „wow”, la noi sunt numai „ciudați sălbatici” care simt energii la mormântul unui călugăr.
D-aia nu-mi place cum pune filmul problema, încercând să dea cu manta în BOR, în marketing-ul din spatele lui Arsenie Boca ș.a.m.d.. Că nu-mi place misionarismul cinematografic, indiferent de cine-l face. Nu-mi place nici propaganda religioasă, dar nici bășcălia pe seama celor care merg în coate și genunchi. Nu-mi place nici când Mattel își spală imaginea cu feminismul din Barbie și nici când „Babardeală cu bucluc” reduce o uriașă pătură socială la oameni care nu înțeleg citate din Hannah Arendt. Firește, toate filmele au o agendă (nu?)… dar unele-s prea de tot.
De aia îmi e greu să spun ce e „Arsenie. Viața de apoi”. Documentar n-are cum să fie. Pentru că este ultra-mega-super-ghidat. Aproape totul în film e ghidat să pună pelerinii într-o anumită lumină (ridicolă, comică, senzațională pentru bula bună). Mi-a rămas în minte o secvență de la final când cineva din staff-ul filmului aproape îi ceartă pe credincioși că au credința pe care o au. Dacă ați văzut filmul probabil vă amintiți de șezătoarea de la final când o tânără pune întrebări pelerinilor și e consternată și nervoasă pe răspunsurile unora dintre ei. Dacă gazda unui documentar se ia în gură cu invitații documentarului nu se mai numește documentar, devine Orice Altă Emisiune Dezbatere cu Invitați de la România TV.
Ar putea să fie mockumentary, adică un film realizat să pară documentar, cu scopul clar de a pune într-o lumină comică/ridicolă personajele din film. Documentar la mișto. Asta cam e. O să spui, „da bă, dar în mockumentary ai actori care joacă stereotipuri comice”. În filmul lui Solomon ai un casting foarte bine făcut cu personaje care se joacă pe ele și pe care trebuie doar să le prinzi în cadrele potrivite.
D-aia e greu să spui ce tip de film e „Arsenie. Viața de apoi”.
Ba chiar e periculos să spui „documentar”. Că nu documentează obiectiv, ci aproape burlesc. Documentează într-o agendă. Și eu nu cred că toți pelerinii sunt așa… ca-n film. De fapt, sigur nu sunt (am fost unul dintre ei în copilărie). Eu cred că e mai degrabă un film pornit din agenda regizorului, care și-a dovedit misiunea încă din primul cadru. Nimic greșit, sunt de acord cu el, BOR e un colos politic și de manipulare, un mix de sânge și bani (trimitere fix la protestul regizorului), dar e periculos să vrei să scoți ochii BOR-ului ridiculizând amărâții pe care îi folosește ca pioni. Zic și eu.
Nu spun că „Arsenie. Viața de apoi” nu merită văzut, dar dacă-l vezi pe burta goală e posibil să:
- Te hăhăi conform biasului de confirmare;
- Te enervezi că-ți ridiculizează credința.
Mi se pare că e un film ghidat cu potențial de comedie dacă (mai) guști umorul pe seama credincioșilor care vor să respecte niște ritualuri pentru că așa vor ei și pentru că e singura speranță la o viață mai bună. Și eu mai rânjesc la mama că-mi zice să nu spăl în zi de sărbătoare („hĂhĂ, dA cE mAmĂ? nU mAi PoAtE dUmNeZeU dE iZmEnElE mElE sPălaTe?!), dar n-o filmez, n-o pun pe sticlă s-o vadă bula și să râdă de ea că e o retrogradă care n-a descoperit faptul că divinitatea nu are râcă pe companiile de detergent, că nici ea nu-mi scoate ochii că ascult muzică electronică și înțeleg mesajul.
Spuneam mai sus de începutul filmului („documentarului”) cu actul punk făcut de regizor. Chiar dacă n-are legătură cu subiectul filmului, bucata aia ne ajută pe noi să ne dăm seama cine e regizorul, cum gândește, cum vrea să se poziționeze. Solomon se vrea un fel de Michael Moore?
Recomandarea mea e să citiți Mirel Bănică înainte să vedeți „Arsenie. Viața de apoi”. Ori după. Bine, am putea să-l rugăm pe Mirel Bănică să facă și un documentar despre experiența lui din pelerinaje. Asta ca să avem și un documentar pe temă, nu doar o comedie la care aplaudă și se hăhăie.
3 răspunsuri
Eu nu il vad asa chitit sa faca misto. Si iti dau un argument: eu l-am vazut la vizionarea de presa de la Elvira Popescu (la TIFF l-am ratat) si acolo venisera in sala cativa dintre protagonisti. Unii dintre ei erau mandri ca au aparut si considerau ca filmul face un bine. Ca printre rasete oamenii primesc „cuvantul Domnului”.
Vorbesc serios: sunt filme care rad de unii, iar acei oameni se revolta ulterior. Aici n-a fost cazul. Filmul a facut exact ce se asteptau ei sa faca.
Și la TIFF au venit protagoniști. Iar faza cu primirea cuvântului prin râs… cred în continuare că agenda regizorului a avut noroc de protagoniști docili.
Bun.