Trebuie să recunosc faptul că simt furnicături în degete când știu că urmează să scriu și să dau o ordine următoarelor gânduri. Vă doresc distracție (și deschidere) plăcută și îi încurajez pe cei care n-au treabă cu Publicitatea să-și ofere din cele pe care le voi spune pentru că… nu se știe, piața muncii e mereu surprinzătoare. Plus că toți consumăm reclame. E bine să știm de unde vin ele și cum se fac.
Cuvântare înainte
Eu sunt copywriter cu acte din 2014. Dar până atunci, fără să știu, am făcut niște „copywriting” și pentru radiourile/publicațiile unde am lucrat. Făceam cam ce face un copywriter, dar nu știam că se zice așa, deci eram cel mult „un băiat cu imaginație și inițiativă”.
Am ajuns copywriter pentru că aveam prea mult timp liber și voiam să mai fac ceva. Mi s-a deschis o ușă că s-a văzut potențial și după o lună dădeam deja o idee de spot TV pentru un brand uriaș (pentru mine era mare lucru). N-am fost un „copil minune” al industriei, am învățat meserie lăutărește, încercând să adaptez know-how din jurnalism la ce face publicitatea. N-am luat n-jpe premii (pentru cine contează aspectul ăsta), dar am căutat să las niște loc de „bună ziua” și uși deschise. N-am fost bun la toate, n-am muncit cu drag pe orice, nu mi-a plăcut orice psihopat cu aere de guru în industrie și nu l-am luat drept exemplu. Nu mi-am dorit niciodată să dorm în agenție și mă simt vinovat când visez ceva de muncă. Nu există proiect mai important ca cea mai banală seară cu soția. Cine crede altfel… egrete eterne.
Cu o lună înainte să vină pandemia mi-am dat demisia din publicitatea de agenție ca să fiu freelancer. De fapt, ca să termin și să public „Îmi pare rău că am muncit”. Inițial cerusem 1-2 work-from-home pe săptămână ca să termin cartea (editura aștepta varianta final_final_v3) și voiam să nu mai pierd ±2 ore pe zi pe drum ca să mă duc undeva unde să fac ce puteam să fac de oriunde. Ba să mai ajung și nervos la muncă din cauza traficului. În ianuarie 2020 era abominabil să ceri mai mult de 1 work-from-home pe lună. În februarie 2020 devenea o idee genială (și obligatorie) ca toată lumea să lucreze de acasă. Ha.
Bine, eu nu m-am aruncat câine surd la freelance, aveam niște salarii puse deoparte, o mână de clienți stabili (care mă recomandau la alții) și vizibilitatea speakerului demotivațional ajuta. Aviz celor care vor să facă freelance când li se năzare.
Am văzut și auzit multe în publicitatea de agenție, dar vă spun primele trei lucruri care-mi vin în minte:
- Într-o vară lucram la o broșură pentru Head&Shoulders și noul lor produs anti-mătreață&anti-căderea părului. A fost un proiect atât de toxic, cu oameni atât de toxici, încât îmi cădea părul. La propriu. Aveam goluri pe cap de la stres. Credeam că am leucemie. Tot atunci mi s-a activat și dermatita de care nu am mai scăpat niciodată. Ironic, nu? Produs anti… dar mediu provocator de… Am demisionat în vara aia și m-am simțit mai bine. Am rămas doar cu povestea și vizitele la dermatolog;
- Într-o perioadă făceam niște cioace online, parodii la reclame reale. Am făcut mișto de o reclama la cașcaval și o sclavă cu inițiativă de la brandul respectiv mi-a sunat șefa de la vremea aia pentru a cere concedierea mea, ori să mă oblige să șterg clipul, sub șantaj că n-o să mai lucreze niciodată cu agenția. Șefa a zis că-i treaba mea ce pun în timpul liber pe net și că ea nu-mi poate impune asta. Respect pentru șefă, kind reminder pentru aia (dacă tot suntem în industrie);
- În altă situație, altă agenție, lucram pe un proiect care necesita hostesse la o ciocolată. În agenție multe feministe, multe discursuri despre femei șamd, dar la castingul de hostesse aceleași „feministe” te refuzau cu grație și sânge rece dacă nu erai țiplă. Pur și simplu am auzit „asta-i prea vacă” de la unele colege pentru o studentă care nu era îndeajuns de rahitică să țină un baton în mână și să invite oamenii la degustare. Cu alte ocazii am auzit „asta-i cam tuciurie”, iar pentru ședința foto a unui desert ordinar unele cupluri nu păreau „români”, fiind prea „bronzați”, ori femeia era prea urâtă. Pur și simplu. Urâtă. Asta spuneau femeile din echipă.
Mai sunt multe (bune și rele), dar astea mi-au rămas în adânc întipărite.
Ce este publicitatea?
Pe scurt, publicitatea (după mine) este acel ceva care adună împreună oameni de diferite feluri cu UNICUL scop de a produce idei care să convingă oamenii să cumpere. Să cumpere un produs fizic, o stare, un context, o imagine de sine. Nu există publicitate de dragul publicității, cum nu există mesaj publicitar „doar așa”. Dacă ceva a ajuns pe sticlă/pe foaie/pe radio/pe ecran are un scop clar.
Ăștia care fac o reclamă nocivă și spun „e, se exagerează, e doar o cioacă metaforică, nu-și propune să influențeze pe cineva” își dau cu firma în cap. Reclamele trebuie să influențeze, altfel sunt pierdere de bani și patronii nu vor să piardă bani.
Reclama trebuie să concluzioneze în vânzări, ori schimbări de mentalitate (brusc produsul tău devine util, relevant, deci o să-l cumperi cineva cândva).
Chiar și când nu vinzi ceva fizic, ci doar zugrăvești o companie ca fiind etică (plantează copaci, reciclează, pupă copii cu platfus), de fapt, vinzi o imagine asociată unui produs. Vinzi o atitudine dezirabilă care să-ți apropie oamenii care vor să fie bine ca să nu fie rău.
Reclamele sunt bune sau rele (și) în funcție de produs. Poți să ai reclame rele la produse bune, reclama rele la produse rele, reclama bune la produse bune și reclama bune la produse rele. În funcție de valorile și gusturile fiecăruia. Eu consider asta ca fiind o reclamă bună la un produs rău.
Publicitatea nu are cum să fie 100% bună pentru că undeva pe firul ei cineva suferă. Un produs 100% bun ar consuma prea multe resurse pentru comunicarea/distribuirea lui, deci ar produce un X% rău. H&M o arde eco, dar produce fast-fashion. Cola e forță pe poluare, dar face dopul care stă de gâtul sticlei și… revoluție tehnologică. În funcție de profilul fiecărei companii și al produsului pe care-l vinde, X% e nociv pentru mediu/o categorie socială/o țară pe care nu ai habar s-o arăți pe hartă.
Cine sunt publicitarii?
Sunt cei care lucrează în acest angrenaj. De la idee până la implementare, de la discuția cu compania care cere un produs publicitar până la… sunt mulți oameni pe firul care-ți aduce ție la televizor reclama aia pe care n-o suporți.
E greu să spui exact cum e publicitarul, dar așa cum la Psihologie nu intră oameni care n-au ceva de reparat la ei, nici în Publicitate nu intră oameni care n-au ceva de vândut.
Pentru mine cea mai bună descriere a unei mentalități generale de publicitar o găsiți în personajul copywriterului din filmul „12 angry men” (Robbert Webber). În industrie am întâlnit mai mulți pe modelul ăsta, în majoritatea departamentelor și agențiilor.
Firește, în publicitate nu-s toți copywriteri, alte departamente au tipicurile lor, dar cele mai multe planete se aliniază spre Robbert Webber.
De ce textul ăsta?
Nu știu câți știți de pagina de Instagram @memedinpublikitate. Un profil plin de meme-uri cu insight-uri reale din munca de publicitar.
Omul care ținea pagina a clacat după niște ani de publicitate și a postat că și-a dat demisia, sătul de mediu, muncă șamd.
Îmi doresc ca momentul lui să nu treacă neobservat, mai ales pentru cei din industrie. Mai rar un om care când pleacă spune din realitatea publicității și nu fuge frustrat, gata să se mute pe o insula, ori să-și înceapă propriul business care se termină în „-ărie” și vinde ceva hand-made de care se simte atașat psihotronic.
Da, Publicitatea poate să fie toxică.
De altfel, e plină de oameni cinici, ori disonanți-cognitiv. Nu-s toți, dar nici n-ai nevoie de mulți. Și unul per agenție, eventual într-o poziție de conducere, și ți-ai asigurat distracția.
Cinismul e evident. Trebuie să convingi plebea să cumpere ce n-are nevoie, ce nu-i face bine. Nu minți pe față, dar poți să minți prin omisiune. Acum câțiva ani lucram pe Renault Zoe și a trebuit „să omit” faptul că mașina aia avea autonomie 400 km doar într-un tunel, fără lumini, radio și alți consumatori porniți, la o viteză stabilă de (parcă) 40-50 km/oră. Realitatea de zi cu zi te ducea cu Zoe doar vreo ±150-200 km. Dar a trebuit să spun că duce 400 km. Acum, sper că nu și-a luat nimeni Zoe fără să mai ceară opinii, dar dacă ai avut încredere în George care a făcut afișul și ai năvălit în prima reprezentanță Renault… nasol de tine, bine de mine căs- convingător.
Altfel, ca publicitar trebuie să faci destule. Să gândești metode creative prin care oamenii să mănânce ca porcii și apoi să stingă totul cu un Colebil (mulțumim celor care au convins cohorte de români că pot avea o viață alimentară haotică, „reglată” din suplimente alimentare). Poți să gândești campanii care să convingă copiii să baloteze zahăr, cico, fast-food. Că bărbații au nevoie să-și manifeste masculinitatea cu Y produs, ori că femeile nu sunt femei fără Z chestie.
Disonanța apare în mintea fiecărui publicitar care își dă seama că lucrează pentru produse în care nu crede, pe care nu le consumă. E amuzant să trăiești momentul în care mama ta te întreabă „pe ce brand ai mai lucrat?” și tu să-i spui să nu-l cumpere că e cancer.
Bănuții? Foarte buni.
Când lucrezi în agenție nu-ți permiți luxul de a spune „nu” la fiecare produs/client care nu-ți place. Sunt puține agenții care nu lucrează pe 100% nocive – alea care nu-ți plac ție (și alea aduc cei mai mulți bani) și dacă ești junior nu faci mofturi, bagi idei dacă vrei salariu. Iar clienții toxici pun și ei o pâine pe masă, lasă, facem modificări, bagi tu over-time și o scoatem la capăt.
Ca freelancer, dacă nu-ți chiorăie mațele, poți spune și pas. Depinde de câte rate ai.
Fie, să n-o spunem doar p-aia rea. Poți face și lucruri bune în publicitate. Poți face campanii pentru ONG-uri, ori niște whitewashing/greenwashing pentru gunoaie care vor să dea firimituri unor cauze de care ești atașat. Și, evident, poți lucra și pe branduri pe care le folosești, îți plac, au un plus valoare în viața de zi cu zi. Dar astea, de cele mai multe ori, nu aduc bănuțul gros.
Și?
Zoso face de ceva timp o treabă foarte bună ca polițist de circulație a banilor pentru niște aspecte ale publicității. El, practic, dă negru pe alb date despre cât de (i)relevanți sunt niște influenceri pe anumite campanii și cum mănâncă bani pentru nimic. Ce vrea el să exprime e că industria e căpușată de oameni care nu înțeleg (nu vor să accepte) că cifrele sunt din burtă, e mult fake în date și că niște prietenii/analfabetisme la nivel de industrie dictează o circulație anormală a banilor. Ai spune că e spălare de bani dacă vedetele chiar s-ar spăla cu produsele pe care pretind că le folosesc.
Mențiunea de mai sus e utilă pentru a înțelege profunzimea bubei și cum problema nu se oprește doar în ușa agenției.
Tot de ceva timp agențiile mari trec printr-o criză de imagine și personal. Sunt (dăcât) „vreo” două care de luni de zile se chinuie să atragă oameni. Nimeni nu vrea la ei. De ce? De toxici. Sunt vreo 2-3 pe acolo cu care nici măcar un om sănătos la cap n-ar vrea să lucreze, oricâți marafeți ar arunca. Nu le spun numele aici, dar dacă vrei să afli numele întreabă orice publicitar întreg la minte unde nu s-ar duce.
Filozofia muncii de dragul carierei nu prinde la gen Z (ori millennialii sătui de gloria cea de pe urmă), munca peste program (prost plătită, dacă e plătită) nu mai pușcă. Discursuri de tipul „când eram de vârsta voastră” nu trec drept imbold, ci dovadă de prostie sclavagistă ridicată pe piedestal, probabil apanajul unei generații de oameni ai muncii care și-au dorit să fie cineva (în comparație cu părinții crescuți-munciți în comunism).
Tinerii în cuget și simțiri vor mai multă etică, mai multă viață personală, mai puțin cinism. E chiar un apanaj al celor mai tineri de a pretinde mai mult bine de la munca pe care o fac. Felicitări lor.
D-aia agențiile mari, cunoscute pentru cinism și hyper-muncă, o duc greu în a face rost de forță de muncă. Cândva cred c-o să moară și gloria premiilor, mai ales alea luate pe proiecte fake pentru clienți nocivi. Am înțeles că ăștia care de ani de zile câștigă trofeul „Clientul Anului” sunt de o toxicitate maximă și câștigă pentru că sponsorizează masiv evenimentul care îi premiază. Vorbește lumea…
Altfel, cresc buticurile. Apar agenții mici, de 5-10 oameni, care promovează sincer o balanță sănătoasă între muncă-viață personală. Șefi ok, cu viață personală, colegi ok – nespălați pe creier, salariu bun. Cu o parte dintre agențiile astea lucrez și eu. Mai mare dragul. Altfel gândești creativ când nu există micro-management și cancer în fișa postului.
Concluzie?
Textul ăsta poate părea dezlânat. Sunt complet de acord.
E greu să faci o descriere/analiză a industriei de publicitate (cel puțin din România) fără să dedici un 200-250 de pagini sănătoase, fără interviuri, opinii, scandaluri, certuri.
E greu să spui în câteva cuvinte despre artiștii închipuiți și visători din departamentul de creație și închipuiții din CS care au pus mai des mâna pe pahare de Prosecco decât pe cărți. E greu să spui cu nume și prenume cum sunt evitate agenții pentru că-s „două la CS”, „unu la creație”, ori un patronache care nu înțelege conceptul de concediu/vacanță legală.
Publicitatea nu trebuie să fie toxică, dar tinde să fie din indiferență și pentru că unii îi acceptă nasoalele până clachează și se apucă de „-ărie”.
Alții postează despre asta și-mi doresc să nu treacă neobservați pentru că e urât să lași moștenire unor junior niște șefi și medii toxice despre care n-ai avut șansa să auzi.
Eu nu vă spun să vă lăsați de Publicitate, dar dacă puteți nu ezitați s-o faceți mai umană și mai puțin toxică. Nu mai spun de risipitoare.
P.S. – orice mi-a scăpat mie puteți să completați cu lux de amănunte la comentarii. Dați cu anonim dacă vă e frică să nu fiți ochiți de patronii, șefi, șefuțe, coleguți.
17 răspunsuri
Dacă agențiile de publcitate au un mediu toxic, atunci stai să vezi cum e să lucrezi pe partea cealaltă a baricadei, la unul dintre acei mari clienți.. Cerere și ofertă.. Clientul solicită, agenția oferă.. Victime colaterale: angajații de pe ambele părți.
BTL-ul e la fel de nașpa 🙁
Same shit cand vine vorba de PPC.
Multa presiune pentru cifre si ROAS, de parca poti manipula Google-ul sau orice alta platforma de ads ca sa ajungi la acei KPIs pana la cer.
Multa mizerie si consiliere pe partea cu clientii sa ii intelegi si sa le explici a mia oara ca atat se poate si nu, nu esti tu incapabil sa ii vinzi cu 5 euro de 100 euro (ca si produsul trebuie sa fie ce trebuie, ca si imaginea pe care o ai trebuie sa fie ce trebuie, ca si client service-ul lui trebuie sa fie ce trebuie si asa mai departe).
Multi care daca dau 2000 euro intr-o luna in Google Ads se asteapta sa-si faca obiectivele pe 6 luni daca se poate.
Multi care stiu ei un “baiat” care le face mai eftin si tu ceri mult, dar nu prestezi suficient.
Multe call-uri cu echipa si clientii care inseamna doar timp mort si nervi.
Multi micro-management si explicatii peste explicatii.
Salariu mic si ff mic in comparatie cu ce prestezi. Un junior poate sa ia si minimum pe economie, dar oricum toti stim ca nu munceste doar 8 ore la program, ci mai baga cate cat sa faca fata cerintelor enorme.
Lista poate continua, dar ma opresc aici.
De acord.
De adaugat si salariul in mana, pe cartea de munca salariul minin pe economie, atat.
Dar sub pretextul ca suntem o familie si uite ce bine ne e împreună se asterne multa mizerie. Dar nah… Suntem o familie, merge si asa… Numai in mizerii in agentii.
Da, cum se numeste firma, cum se numeste sclava?
Da, cum se numesc oamenii aia atat de toxici si concret ce-nseamna ca erau atat de toxici? Dar proiectul? Ce era atat de toxic? Ca nu stie nimeni daca nu cumva spui ca sunt toxici unii carora le-ai zis ca pe 25 e gata si pe 27 le-ai spus ca mai dureaza, sa revina si ei in doua saptamani.
Idem – cum se numesc femeile alea?
Lasa ca nu e nimic surprinzator, ca nu poti sa bagi piranda expirata sau balena albastra sa vanda nimic, dar cum se numesc femeile alea pentru care aia e prea vaca si aia e prea tuciurie?
Din nou, da, cum se numesc?
Incepi sa vezi ce au in comun lucrurile astea pe care le spui?
Ca la toate „e greu sa spui cu nume si prenume”.
Ceva-ceva sa se schimbe, dar s-o faca altii, ca noi nu dam nume.
Si-aici la fel. S-o faceti mai umana si mai putin toxica. Voi, ceilalti, ca eu trebuie sa mint in reclama ca autonomia Renault e cam dubla-tripla si sa te-nvat cum sa bagi in tine cancer. Dar voi, ceilalti, faceti ceva sa fie mai umana si mai putin toxica. Eu nu pot sa fac nimic, ca imi plac banii, dar voi, ceilalti, probabil ca munciti de placere si puteti sa faceti o lume mai buna. Faceti-o voi, sa profit si eu.
Atunci ar putea sa-si dea demisia si sa faca orice altceva – ca doar nu pierde bani, daca ia minim pe economie, nu-i asa? Ar castiga la fel maturand strada. Poate mai mult, daca are sporuri acolo.
Ma-ntreb de ce nu face asta. Poate-i din cauza ca viseaza sa ajunga el omul ala toxic care ii exploateaza pe altii. Daca poate. Daca nu, poate oricand sa se transforme in freelancer. Sa scrie ceva pe blog. Sau o carte.
Nu-i nimic. Intr-o buna zi, peste vreo 3000 de ani, va veni Mantuitorul – omul care va spune cu nume si prenume care-i agentia, care-i vaca, care-i boul, care-i toxicul si poate atunci ne vom inalta la ceruri – sa punem pe ele o reclama la casa pariurilor.
Nu-i nimic, macar vei dormi impacat ca tu ai facut tot ce-ai putut.
Probabil mă consideri imbecil dacă tu ai impresia că eu, bărbat, pot spune cu nume și prenume ce femei sunt misogine în Publicitate. Man, unele bube trebuie să și le râcâie femeile că altfel pare că fac mansplaining. Și nu-i așa greu să-ți dai seama ce cașcaval și alea alea… cioacele mele sunt publice pe Youtube, unește și tu niște puncte, de ce ești leneș?
Nu sunt lenes. Ai 376 de clipuri pe youtube. Ar trebui sa ma uit la 376 de clipuri, in speranta ca-l gasesc eu pe-ala cu segmentul cu cascavalul?
Te duci tu la procuror si-i spui: „domnule, un functionar din primarie ia mita; si un doctor de la spitalul cutare”.
El ia o foaie, pune mana pe pix si spune „interesant, ce doctor, de la ce spital, cand a cerut sau luat spaga, ce suma, in ce circumstante?”
„A, pai probabil ma consideri imbecil daca te astepti sa spun eu, uneste si tu punctele, eu doar am semnalizat asta pentru ca vreau o lume mai buna”.
Pai doctorul ala va mai lua spaga pana la pensie si probabil va si omori cativa pacienti, ca asa supravietuiesc – cu tacerea celorlalti. Sau e „cu acordul tacit”?
Daca toate femeile violate spuneau „un producator de la Hollywood ne violeaza”, poate-n seara asta domnul Weinstein mai viola una. A trebuit sa apara una care sa spuna cu nume si prenume cine e ala. Si cred ca a suferit de pe urma declaratiei, ca acum stie toata lumea ce i-a facut ala.
Ce faci tu aici este sa spui asa, fara nume, fara adresa, ca undeva, cineva, cumva. Sunt informatii fara valoare, ca-n afara unui cerc mic de angajati pe nasturei cu zero influenta, nu stie nimeni despre cine vorbesti tu, de cine sa se fereasca, pe cine sa arate cu degetul pana-si da demisia, cu cine sa nu lucreze, cui sa nu-i dea un contract.
Exista cei care deschid gura si spun exact ce si cum. Isi asuma niste riscuri, dar vor o lume mai buna si inteleg ca trebuie sa-i dea domnului procuror ceva.
Pe urma exista cei care-s doar nemultumiti de felia lor. Ei infiereaza asa niste persoane si niste firme, fara nume, fara adresa. Infiereaza atitudini. Ar putea sa dea nume si adrese, dar le e teama sa nu piarda si ei niste bani asa.
Primul vrea o lume mai buna, face un lucru util societatii. Celalalt face doar zgomot.
Eu am crezut ca e lasitatea omului care stie ca ar putea sa se intalneasca in domeniu cu una din ele si sa piarda bani, ca-l tine minte femeia. Sau ca e faptul ca avocatii costa. Dar acum inteleg, erai doar cavaler. Cinste tie.
Uite, nu te condamn si imi cer scuze daca a sunat urat ce-am spus. Te inteleg, ai si tu de pus o paine pe masa si exista consecinte daca deschizi gura. Asa este si e de inteles, ca lumea poate te aplauda daca faci lucrul corect, dar tu nu poti plati ratele cu aplauze.
Insa atata timp cat se reduce la „as vorbi, dar imi plac banii”, nu inteleg ce problema rezolva postul tau, esti doar o alta rotita din sistem. Si ca toate rotitele, scartai si tu din cand in cand, pana esti uns.
Toti vrem o lume mai buna, doar sa faca altii partile grele si sa nu pierdem noi bani din asta. Sa nu mai fie exploatati copiii in conditii de sclavie. Poate doar daca e vorba de minerit, ca nu vreau sa renunt la iphone si nici sa dau mai mult pe el. E deja destul de scump. Unii spun ca-i deja atat de scump din cauza bugetului de marketing, dar eu nu stiu daca-i adevarat.
Daca ai inteles problema, important e cum te consideri tu.
O observatie as avea.
Daca vrei sa vinzi ciocolata, nu poti pune o grasa in reclama. Ca toata lumea se va gandi ca „nu pot sa mananc chestia asta, nu vreau sa ajung ca aia”, pe langa faptul ca nu se va uita lumea la reclama. Nu vrea nimeni sa asocieze ciocolata cu o grasa, sa-i stea in gat toata viata fiecare gura de Poiana.
Nu cred ca e misogin sa alegi o persoana mai potrivita pentru ce vrei tu sa transmiti sau sa vinzi. Nike si Adidas fac reclame cu atleti. Daca ma duc eu la casting, ma vor ignora. Nu cred ca-i sexism daca fac asta. Cred ca doar nu vor sa asocieze un produs pentru oameni care fac miscare cu unul care arata ca si cum n-a facut niciodata miscare si a cazut in fabrica de turta dulce pe la un an, in special cand n-a auzit nimeni de omul ala. Cred ca prefera un om care are 10 milioane de followers pe instagram, unul are carui patratele au facut si ele patratele. Cred ca imaginea omului respectiv vinde mai bine decat imaginea mea. Sigur, mi-ar placea sa-mi dea mie milioanele firmele alea, dar inteleg de ce nu vor face asta.
Poate e la moda sa fie totul sexist, rasist. Eu nu vad o problema cu faptul ca-si cauta tipe frumoase pentru reclama lor. Lumea intoarce capul dupa o femeie frumoasa. De-aia le trebuie una, sa se uite lumea la reclama lor. Daca pun o urata sau o grasa, lumea se uita-n alta parte.
Misogin ar fi fost sa fie cel putin la fel de potrivita pentru reclama o femeie, dar sa aleaga un barbat pentru ca „barbatii sunt mai buni, femeile-s proaste si curve”.
„Aia e vaca, aia e tuciurie” nu intra la „misogin”. Te poti plange ca nu-i corect, dar unul cu meseria ta ar trebui sa stie ca nu poti vinde corectitudine. Tu intorci capul pe strada dupa femeile cu suflet bun? Sau tu nu esti genul care sa faca asa ceva?
Nu incerc sa te supar. Daca am facut-o, imi pare rau. Incerc doar sa-ti spun ca:
– o parte din lucrurile de care te plangi nu au o baza solida (cum e partea cu „misogin”), ceea ce naste niste intrebari legate de cat de corecte/adevarate sunt celelalte.
– la cealalta parte, unde nu ar fi indoieli cu privire la (in)corectitudine, ai venit doar cu „exista problema asta”. Unde? La cine? Cand? In ce circumstante. Nu spui.
Tot ce-am aflat din textul tau e ca undeva, nu se stie unde, exista oameni rai, nu se stie cine. Inteleg, multumesc ca incerci sa faci o lume mai buna. Poate data viitoare.
Man, până una alta eu îmi semnez gândurile cu numele meu, tu ești „Gică publicitate multă”. Când o să știu că am spate în nume-prenume poate o să mă simt mai încrezător să dau nume-prenume.
Adevarat, dar:
– tu ne-ai invitat la anonimat
– nu vad ce-ar fi schimbat daca semnam Alexandru Badea, erau aici premii pentru cel mai bun nume?
– eu nu am venit nicaieri sa sustin ca vreau o lume mai buna, nu?
Tu ai venit sa spui:
Uite, asta-i o chestie buna. Ai lucrat la firma X, cu omul Popescu. Omul ala a fost si este un jegos, iar firma e si mai jegoasa. Si cum spui tu, juniorii aia nu au avut sansa sa auda despre asta, se duc si o patesc si ei.
Exista intr-o vreme un site desprefirme. Pe urma a trecut lumea pe glassdoor, ne-am vandut tara.
Juniorul ala care se duce sa-si ia un job ca sa poata sa-si cumpere mancare nu are de unde sa stie cine e jegos si cine nu. Si spui si tu, e pacat daca n-are sansa sa auda. Ca vor cheli si ei ca tine in campania aia H&S. Cu dermatita mai vedem, poate e rezervata pentru seniori.
Bun, CUM poate sa ocoleasca juniorul ala firma X, CUM vrei sa-l evite pe domnul Popescu daca nu-i spune nimeni care-i firma aia si care-i omul ala? Ca asta nu inteleg eu.
Spate n-ai cum sa ai. Ca daca o faci, o sa alergi dupa martori (pe care nu-i ai, ca nu vor sa fie dati afara), inregistrari (care nu-s acceptate decat daca-i Mercur in Venus sau p-acolo). Dupa care o sa pierzi bani pe avocati si timp in tribunal. Si pana la urma probabil o sa pierzi si daca e adevarat ce-ai spus, ca procesele nu-s pe cine are mai multe likes. Inteleg asta si, cum am zis, nu faceam decat sa subliniez absurdul situatiei.
Vrei sa nu si-o ia si juniorul ala. Cu oameni toxici, cu mediu toxic. Frumos, dar cum nu stie de cine sa se fereasca…o sa si-o ia. Asta-i tot ce-ncercam sa-ti spun.
Nu stiu, cu „nu va recomand sa lucrati la Yrnst & Eoung” e legal sau nu?
Ce înseamnă mai în detaliu „-ărie”?
Ciorbărie
Plăcintărie
Zacuscărie
Cozonăcărie
Etc.
Probabil orice chestie care poate fi produsă în serie mică, într-un atelier micuț, „în tihnă”, ”plămădită cu grijă”, „cu drag” etc.
Eu venisem în secțiunea de comentarii să fac pe amuzanta și să întreb dacă între acele buticuri cu 5-10 angajați există și vreo Publicitărie. Dar m-am oprit aici ca să îți răspund.
Publicitărie nu există. Putem să ne facem. S-o plămădim cu grijă, în tihnă și cu valorile străbune în suflet.
Multumim pentru articol! Sa speram ca mai trezeste niste minti sa fuga din goana salbatica dupa bani si atat. La fel de toxice sunt din pacate si alte domenii, unde doar banul conteaza, pe langa faptul ca trebuie sa ajuti clientii sa plateasca cat mai putini bani la stat, trebuie sa ajuti firma la care lucrezi sa factureze cat mai mult la client in timp ce sa iti supramuncesti echipa. Din pacate, acesta este rezultatul capitalismului salbatic.
Si eu care credeam ca in SEO e asa drastica situatia ..
Dar parerea mea e ca businessul in Romania e la un nivel foarte slab..
In Romania daca le zici „patronilor” de Customer Service deja le-ai dat lumea peste cap.
Pot sa empatizez cu omul oricum – foarte tare ce a facut! :))
Asta da PR =))
Salut ! De ceva timp am terminat facultatea si sunt interesat sa ma angajez pe domeniu (publicitate). Acum ca am citit articolul tau am o oarecare retinere si as vrea sa stiu care sunt agentiile alea 2-3 de care tre’ sa ma feresc. Nu de alta dar tin la parul meu si la timpul liber.
Adresa de e-mail e corectă? Ori mai bine lasă-mi mesaj pe Facebook/Instagram/Twitter.
Ti-am lasat mesaj pe Instagram 🙂
„E greu să spui în câteva cuvinte despre artiștii închipuiți și visători din departamentul de creație”
De aia site-ul asta arata de zici ca te-ai impiedicat cu el in brate la usa internetului.