Zilele trecute o doamnă se plângea pe internet că România nu mai are bărbați ca „altădată” din moment ce mulți au spus că-s gata să fugă din calea unui eventual război și că nu vor lupta pentru patrie. Bine, doamna în cauză, din ce am înțeles/văzut, are probleme de sănătate și trebuie ajutată altfel decât cu miștourile la care am contribuit și eu.
Mea culpa.
Altfel spus, în România sunt multe femei care plâng de dorul bărbaților „de altădată”. Periodic apare acest discurs, în special în situații de criză. Acum câțiva ani circula o memă pe Facebook cu bărbații de altădată (monoclu, costum, joben) vs. bărbații de azi (pensați, tricou roz).
O să scriu cele de mai jos o singură dată în viața mea și de câte ori o să mai văd că se plânge de dorul bărbaților de altădată o să răspund cu link către aceste vorbe.
Bărbatul de altădată așa cum îl zugrăvesc femeile (dar și o parte dintre bărbați) n-a existat niciodată. E o fantasmagorie, un colaj produs de frustrările prezente. E și o dovadă de analfabetism istoric. Pe scurt, o prostie.
Bărbatul de altădată, chiar și ăla îmbrăcat frumos, dacă l-ai teleporta în zilele noastre și-ar da palme de cât de rău au ajuns lucrurile. Mai ales pentru că femeia e egală bărbatului. De fapt, asta e posibil să-i fie principala durere. Bărbații de altădată considerau că femeia e mașină de făcut copii, curat și cicăleală (zisă și „femeia de altădată”).
Majoritatea bărbaților de altădată erau analfabeți. Bunicii ăia deștepți fără școală („bunicul meu n-avea școală dar era foarte deștept/un templu de înțelepciune” – orice discurs danpuricist) au fost parte dintr-un sistem care n-are nici măcar o legătură cu ce trăim azi și ce ne dorim de la lume. Impresia că Bărbatul de la 1880 ar internaliza lumea de azi păstrând și eroismul e o nerozie.
De asemenea, dacă ne gândim strict la eroismul strămoșilor trebuie să ținem cont că mulți dintre ei au luptat în războaie pe care nu le-au înțeles. Au înghițit pe nemestecate discursul „vin alții să ne facă rău” și au plecat să-și spargă capul cu unii care aveau același filtru intelectual în fața discursurilor mobilizatoare.
Dar fie, astea-s subtilități.
Și-s femei care cred că dandy precum Mateiu Caragiale, eleganți și galanți, erau dornici să moară. Ha. Ha cu zgomot.
Unde mai pui că bărbatul de altădată n-ar accepta niciodată o femeie educată. Astea au gura mare.
Concluzia e că bărbatul de altădată vine la pachet cu femeia de altădată. Separat nu pot funcționa. Pentru că bărbatul de altădată, cu nivelul lui intelectual (dar plin de c*aie să lupte cu invadatorii), n-ar accepta să se întoarcă de pe front și să-și găsească emancipata în fața televizorului, nu în bucătărie învârtind la mămăligă. Pentru că bărbatul de altădată nu-i genul care mănâncă guacamole.
Femeile care promovează tipul ăsta de retorică nu înțeleg că trăim cea mai bună perioadă istorică din moment ce ne permitem luxul să ne pensăm, să purtăm tricouri roz și UGG. Din moment ce ele pot lucra, vota și pot evita cu totul bucătăria. Dacă sunt prea aprinse după sacrificiul războiului înseamnă că au asimilat greșit poveștile Disney și promovează o masculinitate toxică (pe care unele dintre ele o taxează când sunt vizate femeile), împreună cu un standard nerealist de frumusețe masculină (bărbatul războinic și mort pentru patrie și familie).
Din ce am observat online cele mai multe femei pro-bărbați pe front sunt singure. Că dacă ai avea pe cineva nu l-ai vrea mort și transformat în legendă pentru copil.
Altfel spus, tataie n-a fost bărbatul ideal. Da, se îmbrăca frumos, curat, masculin, avea o încruntătură care-ți lăsa impresia că-i profund și era dispus să meargă pe front, dar asta doar pentru că avea mâna formată pe bunica. Și ce femeie era și bunica. Nu ca astea de azi…
Știi ce zic?
