Mâncăm ca porcii, de-a-n boulea

4

Paradoxal, îți poți da seama de cât de săraci am fost (și probabil încă suntem) după cât mâncăm.

Expresia „foamea-n glandă” ne aparține precum mujdeiul cu apă.

În preajma principalelor două sărbători, așteptate intens cu un post mai mult sau mai puțin respectat, se pregătesc românii de o masă soră cu o apocalipsă zombie urmată de ani de zile de locuit în buncăre. Se cumpără cantități ridicole de mâncare, se fac stocuri uriașe de carne și conserve, totul având la bază un fond genetic bine înrădăcinat: sărăcia (și opulența pe alocuri, dar ce este opulența dacă nu o sărăcie zugrăvită?).

Dincolo de comunism, dincolo de monarhie, am fost săraci. Și-am căutat ca măcar la mesele cu însemnătate să arătăm că viața nu-i atât de urâtă. Dacă de două ori pe an ai masa îmbelșugată îți pare că fentezi restul zilelor când îți plâng miejii de pâine-n stomac de singurătate.

Românul nu-și umple masa de foame, ori diversitate culinară. Cel puțin nu ăștia pe care-i știm noi și care-și permit.

„Pofta” stă la baza așezării ca la Tetris a farfuriilor pline de cărnuri și produse grase. De „poftă” s-au gătit în același timp și fripturi, și sarmale, și umpluturi grase, și deserturi. Tot de „poftă” trebuie să guști din toate, altfel se simte gazda jignită și glumele cu mamele care-și îndeasă copiii cu mâncare n-ar mai avea farmec.

Dacă transformăm alimentația în glumă nu mai e o problemă. E o glumă.

Istoricii au avut grijă să ne explice faptul că bucătăria românească nu-i vreo bijuterie, doar inspirația individuală făcând ca bucatele de sărbători să nu fie ca trase la aceeași imprimantă. Altfel se mănâncă mult și gras. Carne. N-am reinventat carnea.

Sunt curios dacă și generația mea (și următoarea) va mai avea frica-n sân că vine penuria și-și va mai umple congelatorul cu tone de carne. Poate avocado. Că nu se știe…

Habar n-am de ce facem asta. De ce o mai facem. Cine-și mai găsește satisfacția în a umple masa de „bucate”? De ce se mai promovează (inclusiv în media) porcăria că masa plină e semn de belșug? E lipsă de măsură, porceală și mimetism de valoare. Lumea bună din 2019-2010 se mândrește cu trei creveți pe o frigară, stropiți cu sos ușor, timp în care o parte substanțială din români încă se mai fotografiază cu mese ca la curtea regală de la 1374.

O gălăgie de resurse și timp consumat pentru mâncare îndeajuns de multă încât să hrănești o stradă întreagă. Oricum, dacă n-ajunge la gunoi (spre disperarea și neștiința mamelor), de pomană tot e dată. Ce om întreg la mine, în anii ăștia, îți mai mănâncă zile la rând atâta cărnăraie? Cine are 3-4 zile la rând poftă de sarmale, tobă, cârnați și friptură? Cine-i atât de meschin cu propriile papile gustative?

Norocul arhaicilor culinari e că medicina a evoluat până-n punctul în care, vedem deja în reclame, poți balota-n tine tot ce-ți oferă o mamă zeloasă. Pastilele te ajută la digestie, nu-ți înfrâna pofta. Nu mânca de foame și din nevoia organismului de a răzbate, mănâncă de „poftă”, de tradiție, că așa-i frumos.

Organismul se curăță de excesul festiv (de care uneori te simți vinovat) prin purgație stimulată medical și leneveală. Să nu-ți miști hoitul că poate faci ruptură de friptură-n tine.

Să miroasă-n casă a sărbătoare.

Disperați de foame și nesătui, unii români au recurs la metode extreme pentru a-și ajuta digestia. Au înghițit petarde. Un bărbat din Iași n-a mai apucat să înghită colebilul exploziv și nici să-l stingă cu o țuiculiță. Asta e. S-a dus într-un loc mai bun. Cu verdeață. Fix ce nu prea vezi pe mesele românilor de sărbătoare.

Recomandări
4 Comments
Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *