Numele meu este anxietate și am George Bonea.

Ce gust are fundul de patron?

Acum câteva zile ilustrul și preaiubitul patron de mari afaceri și grandioase falimente, Dan Grigore Adamescu, se stingea din această măreață viață de realizări.

Pleca să facă business cu îngerii.

A murit într-un spital privat, d-ăla prin care nu colcăie virușii și unde cel mai probabil se dezinfectează cu dezinfectant, nu apă chioară. A murit de septicemie, cătrănit că lumea n-a știut să-l aprecieze la adevărata lui valoare, să-i recunoască geniul și, eventual, să-l lase justiția în pace să-și trăiască bătrânețea în micuțele căscioare și hârburile alea de mașini. Poate din când în când să se mai trateze pe vreun yacht. Ce viață de câine.

Dragnea s-a folosit de moartea lui Adamescu așa cum și alți politicieni s-au folosit de existența și afacerile lui.

Primul meu gând când a murit Dan Adamescu, om pentru care am lucrat o perioadă, dar pe care nu l-am întâlnit niciodată cu toate că-i vedeam limuzina la scara redacției și glumeam „a venit salariul, dar s-a dus pe benzină”, a fost ăsta:

Dar apoi am văzut și postarea făcută de un alt șef din perioada aia (o lume plină de șefi și șefulache), omul care se ocupa de o parte a bijnisurilor lui Adamescu, Ion Rus:

Poate că vă pierdeți în sistemul de ierarhii. E simplu. Adamescu se răhățea în capul unor șefi mai mici, ăștia în capul unor șefi și mai mici și până la angajați se forma un tsunami de fecale de nu-ți mai vedeai fluturașul de salariu. Sau salariul.

Citind postarea lui Ion Rus mi-am amintit de un lucru amuzant trăit în aceea perioadă. Amuzant cu toate că lucram alături de unii dintre cei mai ilari oameni din viața mea. Și sper să nu se simtă jigniți în talent, dar amintirea asta bate la fund orice text comic scris de ei. Vreodată.

Se făcea că pe vremea aia un șef mai mic avea o fiică. Și fiica făcea un sport d-ăsta burghez. Cricket, petanque sau echitație. Nu mai știu. Să spunem că nu mai știu.

Din ce-mi amintesc, într-una dintre revistele dirijate de acest șef mai mic a apărut un interviu cu fii-sa. Un interviu parcă scris în Coreea de Nord, despre măreția sportivei și calitățile ei. Vă imaginați ce poate scrie o revistă despre fiica șefului, nu? Unde mai pui că soția șefului mai mic, mama eroinei, era membră în cadrul publicației. Practic s-a scris o odă de familie, în familie.

Asta înseamnă comedie.

Restul lucrurilor, neplata salariului, presiuni editoriale, dramele colegilor cu rate, bijnissuri ciudate… ăsta-i umor negru.

Emoționanta postare a lui Ion Rus a pornit de la textul scris de fiul lui Adamescu, Alexander. Sau Alexandru, cum probabil îl chema dacă n-avea bani. Că și eu la bogăție o să-mi schimb numele în Giorginho.

Textul lui Alexander? Mna, un alt elogiu în familie adus în publicația familiei. Nimic ciudat, sunt la ei pe tarla.

Așa cum bine a spus un coleg comediant, RIP ASAP!

 

Sursă foto: evz.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.
Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.