Georgeisme
Numele meu este anxietate și am George Bonea.

Peste vreo 20-30 de ani o să văd dacă am greșit

Acest text poate conține urme de monolog. Îl las aici cu speranța că peste ani o să revin asupra lui și o să văd mai bine ce și cum m-am schimbat.

Acum câțiva ani îmi căutam un loc de muncă și am avut norocul să-mi pot alege din trei opțiuni. După câteva calcule am optat pentru cea mai bună variantă (la vremea aia) din ecuația: salariu + recomandări + ambient (atât cât îți puteai da seama la interviu) + timp petrecut pe drum de acasă până la muncă.

Ultima cântărea senzațional de mult la rezultatul final.

De câțiva ani țin cont de faptul că Bucureștiul e mare, aglomerat și obositor așa că iau unele decizii pornind de la acești factori.

(Nu omit faptul că nu toată lumea are parte de șansa de a alege, dar cred că sunt destui cititori care pot rezona cu unele lucruri pe care le spun)

Am 31 de ani și până la vârsta asta sunt mândru că n-am avut și nu am nici măcar un credit/împrumut. Tot cu noroc (pe care uneori și-l face fiecare cu mâna lui, cum zice vorba) am supraviețuit până la vârsta asta fără rate. Asta înseamnă că nu am propietăți și bunurile personale au fost achiziționate cu banii jos. Când n-am avut bani și mi-a trebuit vreun obiect (telefon, laptop) am strâns și mi-am cumpărat de cât mi-am permis astfel încât să-mi rămână și pentru trăit. Am fost „pă minimalism” cu mult timp înainte să știu că-s minimalist.

Acum sunt chiriaș.

Sunt parte din generația care se împarte în 4 categorii (generale) când vine vorba de propietate:

  1. Chiriași;
  2. Ăia care stau cu părinții (chiar și după 30-35 de ani);
  3. Plătitori de rate la bancă care așteaptă să aibă casa lor peste 20-30 de ani;
  4. Ăia care au primit casa în care stau și de care nu ne interesează că-s puțini.

Statistic vorbind cred că un procent considerabil din societate e împărțită între A, B și C.

La vârsta mea cunosc destui oameni care s-au ancorat în rate lunare la bancă, pentru 20-30 de ani, ca la finalul perioadei să se așeze liniștiți în sufragerie și să spună „în sfârșit, acasă!”. Am evitat pe cât posibil strategia asta, în ciuda tuturor „beneficiilor” aruncate de piața imobiliară din București.

O să vorbesc din punctul de vedere al unui mitic, născut și crescut în orașul ăsta.

Citeam recent declarația unui expert în urbanism, cât și un interviu cu omul care a gândit un oraș precum Singapore.

Bucureștenii (sau provincialii adoptați de capitală) care se bucură la pereții cumpărați la marginea „Micului Paris” e posibil să nu-și dea încă seama în ce investesc 20-30 de ani. Cartierele de blocuri cu nume pompoase ridicate la margine sunt viitoare ghetouri.

Înghesuite, fără spații verzi, sufocate de mașini,  fără școli, licee și grădinițe (în majoritatea cazurilor), cartierele frumix și moderne se transformă în spații de dormit și depozitat în loc să fie case.

Pandemia, când destui au început să lucreze de acasă, a fost ca o palmă pentru unii: și-au dat seama că acasă e oribil, inconfortabil. Cartierul e sec, zona e searbădă, pereții-s pereți.

Dacă dăm roată capitalei o să vedem că unde-i vreun petic de pământ liber urmează să se facă un bloc. Și lângă el alt bloc. Și alt bloc. Și astea vin la pachet cu și mai multe mașini, mai puțin trotuar, mai puțin spațiu verde. Copiii generației care astăzi se mută în cartierele noi nu vor putea să se joace „în spatele blocului” decât dacă reinventează șotronul printre caroserii.

Scuza unora e că „bă, dacă nu-ți mai convine  îl bagi în chirie și te muți”.

Bun, (aproape) corect, dar câți bani poți cere pe un apartament într-un ghetou modern? În planul dezvoltatorului arăta ca rupt dintr-o capitală vestică, dar pe viu e un cub Lego supradimensionat, urât, prăfuit și copt de căldură (vara). Între alte cuburi.

Și situația asta nu e doar la periferie. Și printre blocurile vechi, unde a existat un colț de teren nefolosit, s-a ridicat un bloc. Asta înseamnă că inclusiv cartierele ceaușiste și spațioase se vor umple. Lângă blocul meu comunist s-a ridicat un bloc modern cu nume de oraș european civilizat și aerisit. Asta pe o parte.

Pe cealaltă un dezvoltator a ridicat o măgăoaie, acum în paragină, proiect arhitectural care te face să vomiți când îți dai seama ce porcărie a putut să fie aprobată de primărie. Cine a fost primar în Sectorul 3 când „investitorul” și-a prezentat viziunea merită lipit cu bandă adezivă de acoperiș.

Pe o altă parte a blocului meu e un „cartier” modern. Adică un complex de blocuri cu alei pe care deja se parchează aiuritor. Sunt împrejmuiți de un gard și asta amplifică senzația de țarc suprapopulat.

A mai rămas o latură a blocului. Sunt câteva case. În umbra blocurilor.

Ce vreau să spun, nedorind să micționez pe plăcerea unora de a avea propietăți, e că cel puțin în București nu pare combinație să investești în casă. Și nu pun răul economic în față. Nu spun că „n-o să ai bani să-ți plătești rata”, ci doar că orașul e urât. Atât de urât se construiește în București încât zici că are cineva ciudă pe el și vrea să-l umple de blocuri. Ceaușescu zâmbește ironic…

Cât o să mai fie El Dorado de România? Clujul începe să câștige cursa. Din urmă vine Oradea. Apoi o să apară și Timișoara, Sibiu, Brașov și (poate) Iași.

Nici copiii n-aș vrea să-i cresc în București. Poluarea nu face bine la creștere.

Și nu merge nici aia cu „ne mutăm la 20-30 kilometri de oraș și venim cu mașina”. Cine are atâta viață-n el s-o stea în trafic? Cine visează la parcări periferice, metrou și autobuze ok? Cine-și sacrifică viața pentru „o să fie”?

Peste ani o să recitesc textul ăsta și o să-mi dau seama dacă am greșit neinvestind într-un apartament dintr-un complex „rezidențial” cu nume idilic, înghesuit pe undeva „la 5 minute de metrou”, cartier din care nu mai pot să scot mașina din parcare și copilul din casă.

5 răspunsuri

    1. Iasiul are o potential dar cresterea lui e timida, e centru universitar, e un oras frumos de locuit, dar dpdv economic e mai putin puternic. Nu are nici forta Clujului care a crescut ca pe hormoni, intr-o perioada destul de scurta, nu are nici bogatia aceea stabila si sedimentata in ani buni a Bucurestiului. De aceea cred ca zice autorul acel ”poate”.

      1. Daca la infrastructura ne referim la autostrazi/linii ferate de mare viteza, e adevarat ca legaturile nu sunt cele mai fericite, in rest infrastructura din oras, strazile, trotuarele sunt in mare parte in stare buna, duce lipsa de piste de biciclete ceea e enervant.

        N-o fi crescut precum Clujul dar nu e departe (zic eu), dar credeti-ma ca diferenta de exemplu intre 2014 si ceea ce e azi, este imensa.

        Daca intr-un weekend veti avea chef de facut ceva si nu stiti ce, eu va recomand o excursie pana in Iasi. 😀

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.
Nu mai bine te abonezi și-ți trimit eu un newsletter frumos din când în când? O să-ți placă.