Dreptatea lui Tătaru, preșurile și viața de apoi la ATI

Ce s-a întâmplat la ATI în Piatra Neamț nu-i accidental. Nici Colectivul n-a fost o surpriză senzațională dacă ne raportăm la datele sincere pe care le avem despre cum funcționează România. Nu există accident rutier pe șoselele patriei care să nu aibă o justificare simplă (proastă infrastructură, ori proastă educație rutieră).

Pe scurt, nimic din rău nu se întâmplă din motive inexplicabile.

La naiba, avem deja explicații destul de logice pentru care unii minoritari musulmani din Franța omoară profesori și jurnaliști. Vreți să-mi spuneți că motivul pentru care România ucide e un miraj inexplicabil?

Ministrul Sănătății, Nelu Tătaru, a avut și el dreptate într-o (singură?) chestie: „suntem toți vinovați că am acceptat 30 de ani să trăim într-o astfel de situație medicală”.

Nu e o exagerare ce a spus, dar știe și care-i semnificația vorbelor lui. Dacă românii nu acceptau „situația” asta timp de 30 de ani el cel mai probabil nu exista în politica românească. Nici el, nici Orban, nici Ponta, Dragnea și toți ceilalți. Așa că ministrul a reproșat țării că suntem atât de proști că am acceptat sistemul din care el s-a tras și pe care el n-are cum să-l repare (dacă am presupune că vrea).

Mai e un aspect important în vorba lui Tătaru: vina colectivă.

Când dai vina pe toată lumea înseamnă că nu e nimeni vinovat. Așa gândesc masele. Când se întâmplă o nasoală se caută Vinovatul/Vinovații, dar dacă suntem cu toții blamabili înseamnă că nu-i nimic de făcut. Cel puțin nu ceva care să conteze. Dacă pare ilogic ce spun (și e posibil să fiu puțin haotic în argumentare), încercați un exercițiu într-un grup mai mare de 40-50 de oameni: faceți o activitate – pierdeți – spuneți că de vină sunt toți. Observați reacțiile individuale și apoi dinamica grupului. O vină colectivă asumată e de cele mai multe ori luată ca regulă de funcționare a grupului. Repetați bucata asta de gândire și când vă raportați la sclavia romă și cum e ea percepută azi (recunoașterea ei, asumarea ei ș.a.m.d.).

Ce nu trebuie să omitem în moartea românească (chit că-i la ATI, Colectiv, ori că te bate o isterică într-un magazin) e că politicul oglindește socialul.

D-aia am ajuns să-mi fie rușine de mine că am ajuns să mă gândesc, sincer, că nu trebuie să voteze toată lumea. Îmi pare rău că-mi dispare acel ceva care mă făcea mai bun, mai uman, dar la 31 de ani de România ajung să cred că votul (dacă e așa important cum pretindem) trebuie dat doar celor responsabili să-l ducă. O societate atât de inegală nu poate pretinde că votul unui om echilibrat este egal cu al unui combinagiu, al unui conspiraționist, al unui delirant mistic.

Dacă eu aleg ca preșul de la baie să-mi drămuiască banii nu-i vina preșului că am pierdut tot ce am agonisit. Dacă eu aleg ca o cârpă de șters praful să-mi hotărască viitorul nu-i vina cârpei că dorm sub poduri. Cam asta e politica în cel mai pesimist caz (și-n multe situații autohtone). Oamenii aleg preșuri pentru că se identifică cu ele și apoi se miră că au o viață mizeră. Dacă vă uitați la ce politicieni au câștigat în ultimii ani și ce gândește electoratul lor o să vedeți că omul politic este egalul realizat al alegătorului.

Politicianul ales nu este sinele la care tinde alegătorului. Nu este perspectiva și exemplul la care vrea să ajungă. Nu e următorul nivel, ci același nivel (intelectual, emoțional), dar cu mai mult noroc (și bani). Votăm ce vrem să fim (de succes), cu același nivel de inteligență.

Și o altă piedică (greu de recunoscut de mulți) ține de elementul religios.

Votăm și trăim după cum suntem crescuți spiritual. Farmecul vieții de apoi, iluzia suferinței pământene pentru un bine post-mortem ne virusează într-un mod atât de perfid încât nici nu recunoaștem ce ni se întâmplă.

Faptul că suntem educați încă de mici să tolerăm/iubim abuzatorii ne-a adus în punctul în care ne uităm impasibili (cu umor cel mult) la opulențe religioase și politice. Știm noi că ăia răi or să pățească ceva, cândva. „Există un loc special în Iad pentru mizeri”, dar îi tolerăm că ne fac viața aici mizerabilă.

Suntem crescuți, ca popor, să credem că suferința o să ne mântuie și ne martirizăm cu fiecare dramă pentru că undeva adânc în mintea noastră știm că o să primim o răsplată uriașă dacă acum ardem la ATI, murim în trafic, ne distruge incompetența. Suntem aproape îndrăgostiți de suferință pentru că suntem învățați că mântuirea vine din ea.

Am mai spus, filosofia asta de viață este atât de subtil înrădăcinată încât nici n-o observăm, dar ea e acolo. O vedem când ne iubim părinții indiferent de abuzurile lor, când alegem politicieni indiferent de incompetența lor și când iertăm/uităm nasoale de la o săptămână la alta. Mulțumesc pe această cale presei care a normalizat drama, ajungând să ne facă imuni la urât prin bascularea zilnică a știrilor tragice pe care le privim de parcă spargem semințe.

Ce e de făcut?

Dacă am dreptate în cele de mai sus înseamnă că trebuie să reformăm un popor cum altele au făcut acum 4-5 secole. Că trebuie să gândim cu totul altfel când ne raportăm la credință, sine și viață. Asta a durat sute de ani pentru unii care azi nu mai ard în spitale. Au ei problemele lor, dar de bine de rău românii pleacă să trăiască cu dramele franțuzești, englezești, nemțești, nu vin străinii în valuri la noi să trăiască periculos.

Trebuie schimbat atât de mult (repede n-are cum) încât e imposibil. Și chiar de s-ar da cu spoială la câteva aspecte tot o să fim în urmă. Rău. Și când o să ne tragă ceilalți după ei noi o să glocalizăm (George Ritzer) niște elemente și tot o să fie rău. Când o să avem noi problemele francezilor/englezilor/nemților de azi ăia se vor plânge că teleportează oamenii cu o eroare de 10-20 centimetri.

Altfel spus, nasol.