Acasă. La birou. La fel

Inițial am remarcat tendința despre care o să vorbesc mai jos când am trecut pe lângă blocul nou ridicat în cartier. Balcoanele de sticlă și bară cromatică mi-au amintit instant de clădirile de birou din Pipera-Aurel Vlaicu. Apoi am remarcat faptul că e o tendință în mai multe cartiere noi: tot mai multe residence-uri împrumută din facies-ul clădirilor de birouri.

Apoi te întrebi cine se mută în aceste birouri-case și mustăcești...

Dar exteriorul nu e singurul element similar locului de muncă.

Birourile promovează o estetică minimalistă-funcționalistă și la interior. Birouri simple, dulapuri simple, canapele simple, scaune fistichii doar când vine vorba de culori. Altfel simplitate modernă de la recepție până în capăt, la biroul ăluia antisocial. Practic, ai putea intra în IKEA și cam tot ce găsești acolo funcționează perfect atât într-un birou unde petreci 8 ore pe zi, cât și într-un apartament unde dormi 8 ore pe noapte. 

O să mă raportez mai mult la IKEA pentru că mi se pare că ei au impus un trend în piața de mobilă (acest minimalism scandinav), dar sunt mai mult decât dornic să fiu contrazis și să fiu școlit în ale decorațiunii de interior. Știu că n-au inventat ei tipul ăsta de mobilă, dar știu că ei au contribuit masiv la fast-food-izarea modului în care ne decorăm casele.

Am întâlnit în casele unora scaunele și canapelele pe care am stat în săli de ședințe la muncă. La birou am ținut laptopul pe masa din bucătăria altora. Rafturile sunt ca peste tot. Bucăți de lemn, simple, așezate mai mult sau mai puțin șui pe un perete. E totul la fel. La fel.

E interesant cum cei mai mulți dintre românii au trecut de la mobilă grea, veche, plină de brizbrizuri, la una minimalistă.

Foarte puțini au avut șansa, banii și cultura pentru ceva mai apropiat de Corbusier (știu nume, mă-nțelegi?). Altfel, zestrea anilor 50-60 (poate chiar mai veche) s-a transformat la final de 90-început de 2000 în proto-IKEA, celebrele seturi „Cerasela”, „Angela” (colțare, dulapuri, plăci de lemn așezate semi-simetric în care să stea central un televizor), iar apoi s-a trecut la IKEA. Mobila a slăbit văzând cu ochii. 

Rar mai nimeresc în vreo casă în care să nu fie cel puțin un element IKEA (ori ceva similar, dar de la celelalte companii care au același tip de design). Și e interesant cum cei mai mulți se chinuie să-și personalizeze locuința, dar în esență sunt același lucru. Există o limită a mixului dintre elementele pe care le poți combina de la IKEA. Cred că am atins limita acestui mix acum 500 de apartamente vizitate. 

Dar revenind la tema din titlu: sunt curios dacă cei mai mulți corporatiști și-au dat seama că trăiesc într-o variantă domesticită a biroului. Dacă atunci când ies pe balconul casei se simt ca pe balconul unde fumează la birou. Dacă pe scaunul din bucătărie se simt ca-n cantina de la muncă. Dacă pe canapeaua din sufragerie le vine să-și repete în minte subiectele de ședință cu șeful, fiind același lucru. Și dacă știu asta cum se simt?

Pe persoană fizică, mi-am dat seama că office-izarea locuinței s-a transformat când mi-am rugat părinții, pe la 14-15 ani, să-mi scoată mocheta din cameră și să pună parchet. La geamuri să am jaluzele verticale, nu draperii. Biroul să fie birou, ca-n filmele cu corporatiști americani din anii 90, nu masă școlărească cu aer comunist. Scaun de birou, nu scaun. Spoturi, nu becuri. Canapea, nu pat. Televizor prins pe perete, în suport, nu așezat pe ceva. Dormitorul meu era un mini-birou. Eu am cerut, eu am considerat, eu am înțeles că așa trebuie să arate un dormitor de adolescent. Ca un birou de corporație.

Joac-o p-asta.

P.S. – n-am luat în considerare persoanele care își decorează apartamentele de bloc cu mobilă de palat din 1800. Ei sunt un subiect separat.