Mai sunt festivalurile despre muzică?

Am aruncat un ochi pe Facebook/Instagram și am văzut același lucru ca-n fiecare an. Mulți prieteni din internet s-au dus, ori urmează să se prezinte, la câte unul din marile festivaluri ale țării: Neversea, Electric Castle, Untold ș.a.m.d..

Până aici toate bune și frumoase, doar acum 3 ani îngroșam și eu rândurile într-un weekend ploios (cum altfel?) la festivalul de la Bonțida.

Ce remarc astăzi, privind atât propria experiență de festival cât și ce-mi oferă prietenii pe rețele de socializare, e că aceste evenimente mai au o foarte mica legătură cu muzica. În unele cazuri aproape de 0.

Eu nu știu cine a cântat la Neversea, ori la Electric Castle, pentru că prietenii din online n-au vrut să-mi împărtășească această informație. În schimb am aflat altele, complet irelevante.

O să vă dau exemple cât mai concrete.

La Neversea au fost vreo 150-200 de oameni din bula mea. Poate mai mulți, dar n-a vrut Zuck să-mi bage-n wall pe toată lumea, ori am ales eu de mult să nu-i mai văd acolo. Din aceste persoane îi pot număra pe degetele la o singură mână pe cei care au dorit să împărtășească internetului experiența lor muzicală.

Adică?

Am văzut pe Facebook/Instagram valuri de selfie-uri și poze care aveau o prea mica legătură cu latura muzicală a festivalului. Efectiv poze cu scena + artistul. Aproape de 0.

Același lucru se întâmplă și în cazul Electric Castle și nu mă aștept la altceva de la Untold.

Oamenii (și acum o să generalizez) nu mai merg la festivaluri pentru muzică. Artistul de pe afiș e un cârlig mic prin care clientul de festival este atras. Sunt alte plase uriașe prin care pescuiești consumatorul: promisiunea unei experiențe WOW!, apartenența la un grup cool, consumerism mișto, activări de brand etc.

De cele mai multe ori, privind la ce-mi oferă prietenii online, am impresia că oamenii nici nu știu și nu le pasă cine-i pe scenă, ori pentru ce au dat bani. Ei se bucură să fie acolo, într-un mediu care le conturează imaginea de sine ca fiind „cool”, „de festival”.

Văd selfie-uri cu duiumul, capete care se suprapun arogant peste scena unde prestează un cineva care nici măcar nu mai apare în descriere, ori o minimă mențiune cu un hashtag. Exceptând capetele de afiș. E „mandatoriu” (acest cuvând va intra-n vocabular în curând, mulțumită/datorită/din cauza mediului office) să-ți pozezi fața punând în plan îndepărtat artistul principal și să ne anunți că ești acolo, la un selfie de el. Prezența ta acolo, lângă el, zugrăvește imaginea ta online.

Văd însutit mai multe poze cu și de la activările de brand, în comparație cu momentul muzical. Poze cu oameni care se dau în leagănul Coca-Cola, ori fac o poză șucară la standul Becks, ori stau într-un hamac grozav la Vodafone ș.a.m.d..

Festivalurile de azi nu mai sunt despre muzică.

Sunt despre noi, unde suntem noi, ce facem și cu cine. Artistul de pe scenă e ultimul lucru care mai contează.

Vă invit să faceți o comparație cu alte mari festivaluri. Woodstock.

Nu vreau să faceți acest joc de imaginație dintr-un considerent băbist, de dragul unei comparații între generații care nu au nici măcar o legătură una cu cealaltă. Da, Woodstock a avut și ceva politic și ceva social, dar sutele de mii de oameni care au luat cu asalt un câmp acum 5 decenii au vrut muzică. Muzică și emoția transmisă de muzică. Și asta au povestit mai departe. Cum au ascultat muzică, cum aceea muzică le-a indus o anumită stare (+drogurile) și cum totul a gravitat în jurul unor concept (pace, anti-război, toleranță), nu în jurul propriei personalități (selfie, m-am dat în aia, m-am pozat acolo, am câștigat o boxă portabilă).

Nămolul de Electric Castle, legendarul Nămol, are mai multe menționări în social-media ca orice alt artist care a urcat vreodată pe scena aia. Postările individualiste despre experiența nămolului eclipsează aspectul muzical.

Vă dați seama de lucrul acesta?

Sunteți conștienți că un sediment moale, format după ploaie, are o faimă colosală în raport cu numele mari care au urcat pe scena de la Electric? De ce? Poate pentru că nămolul e acolo, la picioarele oamenilor, oameni care vor să vorbească despre ei, ce ating ei și cum îi afectează pe ei. Muzica e undeva departe, pe o scenă, în timp ce nămolul e acolo, aproape.

Ce încerc să spun e că festivalurile trec printr-o perioadă ciudată. Are legătură cu rețelele de socializare, cu post-modernismul, cu generația narcisică, preocupată să se vadă-n poză ca element central și să imortalizeze doar ce este despre ea.

Exagerând o concluzie, în câțiva ani am putea pune pe scenă un munte de nămol, să dăm play la un CD cu muzică (oare va mai conta stilul?), dar să oferim „momente” de consum atât de frumoase încât oamenii să nu mai lase telefonul din mână de atâtea selfie-uri.

 

DA DA, CUM ZICI TU…

dă cu părerea...

Related Post

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.