Joboholicii au stricat munca

Munca e frumoasă. Să ai ceva de făcut e sănătos pentru trup și minte. Cum unii cred în zei și vorbele lor ca să nu simtă că trăiesc degeaba și-s o inevitabilă hrană pentru metazoare tridermice care se deplasează prin târâre (cunoscuți și ca viermi), așa alții se atașează de o meserie pentru a-și da un sens.

Unele munci împlinesc și job-urile sunt (pentru câțiva) și pasiuni.  

Dacă plăcerea ta e să sculer-matrițezi nu văd nimic blamabil în a face asta câteva ore pe zi. Fashion-ul e viața ta? Felicitări! Caută să-ți scoți o pâine din cârpe și bucură-te de viață. Când erai mic visai să bagi cifre în Excel și să dai cu badge-ul ca să faci pipilică? Super!

Problema este că specia asta (oare doar asta?) trăiește într-o perpetuă competiție. Cu alții, cu sinele, cu totul. Munca nu face notă discordantă.

Îți place munca pe care o faci? Consideri că ai găsit un echilibru perfect între slujbă și viață personală? Compania nu falimentează cu tine și familia te vede câteva ore pe zi? Copiii știu cine ești? Foarte drăguț. Din păcate există unul care poate mai bine. Mai bine pentru muncă.

Pe fondul unei profunde lacune de ordin personal, joboholicul ridică ștacheta strădaniei și devine element comparativ în cadrul companiei. Vă zâmbește superior din panoul cu „Angajatul Lunii”.

Pe tine nu te interesează să-ți vezi figura pe perete, dar nu ești de capul tău în această lume. Dacă la început raportul joboholic – angajați normali este de 1 la 10, în timp situația se poate schimba. Pentru că unii normali simt un zvâc al competiției, undeva între pipotă și rect. N-ai clipit de două ori și ți-ai dat seama că din angajat normal ai ajuns lepra companiei, înconjurat de 9 roboței care se înghesuie să-și umple calendarul personal cu timp oferit muncii.

Din momentul acela ai o singură opțiune: să intri în hora supralivrării. Asta dacă mai vrei acel loc de muncă.

Fiind niște animale competitive căutăm mereu să dăm mai mult pentru încă o treaptă ierarhică. Joboholicul, lipsit de alte ambiții personale, se transformă în platoșă pentru muncă. Vine devreme la banda de asamblare, pleacă ultimul. E disponibil oriunde, răspunde la mail-uri în miezul nopții, weekend-urile îl prind în febra muncii și vacanțele (dacă le cere) sunt, de fapt, schimbări de birou, laptopul de muncă fiind folosit la capacitate maximă pe plajă sau unde se mai minte vrednicul angajat că se „resetează”.

Cum o mulțime de angajatori au un suflet de mamă te trezești inevitabil comparat cu vreun Mihăiță sau o Cerasela. Mihăiță nu face nazuri când trebuie să bage cărbuni în weekend, iar Cerasela nu se culcă până n-a mai dat câteva mail-uri și nu s-a asigurat că are frigiderul plin de la toți ceilalți care schimbă poziția de întrupare fix la ora când ea dă SMS-uri și mail-uri de muncă.

Nu trebuie să mai spunem că Mihăiță și Cerasela n-au mai avut un moment intim de mult timp și singura copulare a avut loc între ei, în silă și în pauzele de Skype.

În ciuda maculaturii consumate de unii șefi/patroni/boși/antreprenori, prea puțini înțeleg faptul că pe lumea asta există oameni care supralivrează din lipsă de altceva (ori că așa-i firea lor, sunt copii făcuți la beție cu un 486) și că, de fapt, ritmul firesc și normal e cu totul altul. Dar e cunoscut faptul că o companie chiar poate atinge culmi impresionante dacă-și recrutează doar Mihăici și Cerasele.

Altfel spus, munca e frumoasă. Păcat că unii o transformă într-o disperare existențială și devin exemplu pozitiv.

Într-o lume ideală un patron s-ar duce la angajatul lunii și l-ar întreba dacă nu vrea să meargă acasă să doarmă, să se plictisească, ori să atingă un organ reproducător.

Tu ce zici?

dă cu părerea...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.