Deja e la ordinea zilei să vedem postări generate cu AI-ul în care vreun copil cu ochii mari și umezi ne spune că a construit un cal în mărime naturală, din ceapă, și nimeni nu-l apreciază, cum un tată și copilul lui au sculptat tot arborele genealogic al familiei din nisip – și nimeni nu-i apreciază, ori cum o femeie care lucrează pe câmp e tristă pentru că nimeni nu îi spune „la mulți ani” de ziua ei, în timp ce ține în brațe o sfeclă de 75 de kilograme.
Există deja un articol care explică, pe cât de concis posibil, cine se află în spatele acestor pagini și care e miza. Bine, discuția despre miză se poate întinde capitole și ani buni, că doar așa se face o strategie bună prin care vrei să scurmi o țară.
Miza, pe foarte scurt și din ce îmi dau seama, este să stârnească un sentiment de mizericordie, să scufunde mintea celui care vede astfel de imagini într-o cuvă plină cu „uite adevăratele valori, cum nu le apreciază nimeni”, „oameni simpli pe care nu îi vede nimeni (ca mine)”, „e clar, până și oamenii foarte talentați (în special în sculptură cu alimente) sunt blestemați să moară de foame și de irelevanță în țara asta de hoți și nenorociți” și tot așa.
Practic, ți se oferă motive de frustrare și deznădejde, împachetate subtil în naționalism și excepționalism local, inamicii fiind apoi arătați subtil cu degetul (inamicul e întotdeauna Altfelul, minoritarul confortabil de arătat cu degetul din cauza PR-ului prost).
Vorbim de oameni din popor cu preocupări ieșite din comun, dar nu artsy-fartsy ca de un muzeu de artă contemporană (nu discutăm de artă-manifest subtil), ci mai degrabă ceva ce ar putea să-i stârnească Andrei Măruță pielea de găină în vreo ediție de Românii au Talent. Copiii care fac lebede din pâine sunt varianta AI a copiilor care spun poezii patriotice cu Vlad Țepeș la Românii au Talent.
Toate paginile care au astfel de postări se mișcă repede și interesant.
Cum apar aceste pagini de Facebook? Inițial sunt pagini cu tematici care atrag (rețete, bancuri, chestii sexuale). Când ajung la un număr mare de urmăritori își schimbă numele în ceva mai românesc, mai patriotic. „Vise Românești”, „Gânduri de pe prispă”, „Viața simplă românească”. Unde până atunci erau postate imagini cu rețete de tocănuri, ori glume de unchi, acum toate vechile postări au dispărut și în locul lor apar – în valuri – rugăciuni, peisaje din țară (ori din alte țări, dar prezentate ca fiind de la noi), tricolorul, fețe patriotice, oameni cu meserii „prost văzute” (pe care nu îi salută nimeni), oameni singuri de ziua lor, copii cu sculpturi excepționale (din alimente), nostalgie comunistă mascată în întrebări retorice („era mai bine pe vremea lui Ceaușescu?”) ș.a.m.d.. După un timp sunt șterse și blocate comentariile, mai rămân doar like-urile. Când se împute treaba dispare și pagina, ori e șters tot conținutul, schimbat numele și se reia cu altceva (bancuri, rețete etc.).
Dar lucrul interesant se întâmplă la comentarii. Sute-mii de români răspund aprobator, încurajator, duios acestor postări. Senzațional de mulți conaționali par convinși de aceste imagini.
Nu sunt în totalitate de acord cu observația din articolul menționat mai sus, aceea că oamenii nu recunosc faptul că imaginile sunt fake. Să argumentez.
- Despre cei care nu recunosc fake-ul
N-avem cifre exacte, dar 1-5-100-5.000-50.000 de români probabil că nu deosebesc imaginile AI de realitate. Nu se uită atenți să vadă că oamenii au șase degete, câinii cinci picioare, că merele sunt cât pepenii. Nici măcar Mihail Neamțu, scriitorul și omul politic, n-a fost în stare să-și dea seama că „România reală” n-are labradori de țară, lămâi ș.a.m.d..
E prea ușor și simplist să-i numim analfabeți digital. Intuim ceva lacune digitale, poate unii încă își mai roagă nepoții să le pună o altă sonerie pe telefon, dar nu e doar asta. Pe Neamțu, menționat mai sus, putem să-l bănuim de altceva, dar să păstrăm un ton direct proporțional cu percepția pe care o are Neamțu despre el.
Revenim la plebe.
Din păcate pentru unii, cunoștințele vizavi de imagine/sunet vin din filme. Realmente din cinematografie. Vorbesc de oamenii pe care cu foame de misery-porn îi vânează creatori de conținut de tipul lui Răzvan Anghelescu.
Creativitatea explozivă și trucată din filme blockbuster de duminică seară poate altera cu totul percepția despre ce e foto-video real și ce e trucat. N-or zbura mașini, nu ne batem cu vârcolaci, dar „la ce bagă ăștia în mâncare” și „la ce experimente vedem prin filme, la știri”, de unde știm că poza aia cu conopida cât Loganul nu e adevărată? Sunt ferm convins că unii cred că nimic nu e imposibil (ori absurd), ci doar nu s-a întâmplat pe strada lor, dar undeva – prin SUA, printr-un laborator, ori au auzit de la un văr care știe de la un prieten care a văzut pe o stradă din Germania – s-a întâmplat inimaginabilul. „Nu ni se spune adevărul, dar…”.
Până la urmă, de ce n-ai crede că un copil a făcut un cal din pâine? Copiii de azi (și totdeauna, dar cu atât mai mult azi cu amplitudinea social-media și jurnalismului contemporan) sunt capabili de orice. Copiii de azi nu mai sunt respectuoși, nu mai au credință, nu mai au rușine, nu mai au gen, dar unii (puțini, firește) mai au dumnezeire în ei, mai fac goblenuri, mai horăsc, mai știu Luceafărul pe de rost, mai poartă ia strămoșească, mai merg a colinda. Deci copiii de azi, pentru îndeajuns de mulți, pot doar să extreme: extrem de răi, extrem de buni. Nu mai avem copii de 7-8, ci doar o lume împărțită între olimpici și drogați.
Românii care nu disting realitatea de ficțiune, care nu înțeleg creativitatea și nu sunt la curent cu limitările inovației (și progresele ei), sunt victimele unei indiferențe generale. Au fost lăsați de izbeliște, să-și vadă liniștiți de ale lor (să fie productivi în marea rotiță socială, dar să nu deranjeze cu nerozia lor), în timp ce restul populației a încercat (și reușit într-o oarecare măsură) să țină pasul cu volumul de informație despre evoluție.
Ce trăim acum e o lecție pentru toată lumea că nu trebuie niciodată să te mulțumești cu compatrioți care sunt buni doar la a pune marfă pe raft. Pur și simplu trebuie să fie un efort colectiv pentru o educație colectivă și un nivel de alfabetizare (științifică, emoțională ș.a.m.d.) demn de o societate funcțională. Încă un motiv să ne dăm seama că userismele/năsuismele cu privatizarea educației înseamnă un și mai mare decalaj intelectual în interiorul societății. Să învețe fiecare după cât își permit părinții e rețetă sigură spre o pătură săracă, total analfabetă și inevitabil reactivă (deja vedem efectele unei gentrificări a educației). Dar să nu facem politică…
Dacă mergi prin țară și dai de o persoană care nu crede că umanitatea a evoluat până în punctul în care poți monta o cameră pe un tub subțire și că poți introduce camera aia pe uretră, dar în același timp același om știe că Ăștia bagă autism în vaccinuri, ești în fața cuiva care e îndreptățit să creadă în copii care sculptează unicorni din ștevie. Și nu e vina lui/ei că e acolo. Când lași oameni în urmă nu e vina lor.
Să nu omitem faptul că majoritatea imaginilor absurde generate cu AI sunt făcute într-o cromatică și un stil care imită anumite filtre pe care oamenii le folosesc deja de ani buni pentru pozele personale de pe social-media. Deci ar putea să nu fie un fake, ci o poză cu filtru. Ar putea. Și dacă ar putea să fie e îndeajuns de mult încât să fie.
2. Despre cei care recunosc fake-ul
Personal cred că cei mai mulți recunosc faptul că imaginile nu sunt reale. Cred că își dau seama de majoritatea absurdităților.
Dar aleg să comenteze și să aprecieze postările în registrul pe care îl cunoaștem. De ce? Pentru mesajul lor. Pentru ceea ce susțin. „Ok, e o minciună, că n-a sculptat un copil o statuie cu mama lui… dar mi-ar plăcea să existe astfel de copii”. „Ok, e o minciună poza asta cu o familie care crește și culege cartofi cât pepenii… dar mi-ar plăcea să existe/să fiu o astfel de familie, simplă, decentă, muncitoare, a căror producție mare e direct proporțională cu bunătatea lor”.
Dacă vă uitați la cine dă like/inimioară și comentarii la astfel de postări o să vedeți un șablon. Sunt cam de aceeași vârstă. La studii nu ne băgăm pentru că privatele au nenorocit orice diferențiator real vizavi de educație. Dacă le puricăm profilele vedem că-s oameni din popor, cei mai mulți gulere albastre, au munci simple – ori au avut (eventual rutiniere), vacanța-i vacanță, le place ce e românesc, îi sperie/dezgustă Altfelul, se simt nedreptățiți, știu că-s furați, ar vrea pedepse mai dure (pentru orice – furi = ți se taie o mână), știu că „înainte” era mai bine (eventual cu mult înainte să se nască ei). Trăiesc într-o Istorie alternativă (în care Ștefan cel Mare era la fel de român ca ei), într-o Geografie alternativă (România e cea mai cea și singura care), într-o Anatomie alternativă (roșia românească cu gust de roșie vindeca orice), într-o Literatură alternativă (Eminescu e totul) și lista poate continua.
Știu că nu există politician perfect, dar ar vrea o extremă doar ca să se simtă răzbunați.
Sunt ăia care cred că poartă și ei puțin din medalia lui David Popovici. Care cred că succesele olimpicilor sunt și succesele lor. Au contribuit și ei cumva la cariera Simonei Halep.
Au vieți atât de meh, ori care s-au scurs cu atât de puține rezultate individuale, încât excepționalismul (fie el și fake) îi satisface atâta timp cât are un dram de legătură cu ei. Remarcabilul copilul e român ca ei. Ignoratul sărbătorit are un loc de muncă la fel de ignorat ca al lor. Și ei sunt agricultori, femei de serviciu, angajați la salubritate, șoferi, buticari. Și ei au job-uri care nu satisfac, nu aduc glorie, nu atrag laude. N-o să vedeți fake-uri AI cu „lucrez în corporație, stau de 15 ore cu ochii în Excel și nimeni nu mă apreciază”. Nimănui nu îi pasă de lipsa de apreciere a ăstora pentru că au bani de cafea de specialitate și reușesc să vadă Străinezia de plăcere, nu de nevoia unui trai mai bun.
De fapt, ce trebuie să învețe bula care se amuză la toate acele comentarii e că aia e o categorie uriașă care se simte ignorată și neapreciată (și pe bună dreptate în multe cazuri).
Că în societăți precum a noastră nu există un respect sincer pentru muncile „simple”, „de jos”.
Pătura aspirațională care se auto-încarcerează la Residence nu-i preocupată de faptul că vânzătoarea de la magazin are dureri de dinți și carii în toată gura, că angajatul de la spălătoria auto are copiii la o școală fără resurse (cu toate că locuiesc în cartiere apropiate), că și chelnerul are o zi proastă la muncă. Oamenii cu job-uri lame sunt acolo pentru că sunt „proști”, „loseri” și pentru că „n-au vrut mai mult de la viață”, așa că meseria pe care o au e o răsplată/proiecție a faptului că n-au ambiție. Suntem învățați de mici să nu respectăm indivizii care n-au putut mai mult în viață, considerând că n-au vrut să fie the best, nicidecum că n-au putut.
De asta cred în faptul că majoritatea știu că imaginile sunt fake, dar aia e aspirația lor. De acolo își mai pot trage sensul (colectiv). Am impresie că poți să diminuezi delirul colectiv de auto-glorificare/victimizare (istorică, geografică ș.a.m.d.) prin modestie pe toate palierele socio-economice și sincera apreciere a fiecărei rotițe din mecanismul social. Dar pentru asta trebuie să vezi politicieni în autobuze, CEO pe biciclete, bogați vecini de bloc cu săraci, spații comune și o profundă dorință de a nu ajunge Moțul.
Până atunci rămâne cum a stabilit AI-ul.
4 răspunsuri
Bravo copil frumos, l-a mai multe articole asa frumoase, sati dea sanatate Dumnezeu!!
Sigur nu ești tu morcovaru’ din poză?
ba da…
:)))) amazing titlul și poza