Citind o nouă anchetă pe Tolo.ro am aflat că rata de refuz a donatorilor români s-a dublat în ultimul an, de la 20% la 40%. Și acum vine întrebarea întrebătoare:
Tu ți-ai da organele dacă te-ai duce să cânți/dansezi/râzi cu îngerii?
Până la urmă la ce-ți mai trebuie ficatul sau pipota dacă s-a stricat combinația și ți-a ieșit linie pe monitorul cardiac? Unde te duci tu pe Lumea Aialantă cu frumusețe de rinichi? Crezi că-n ciuda păcatelor tale o să-l înduioșezi pe `mniezo cu rozul plămânilor?
„Gigele, multe păcate ai mai făcut, dar cu așa pancreas nu pot să te trimit în Iad. Mă doare sufletul să-l văd perpelit. Asta e, stai p-aici!”, ar spune Ăl de Sus.
Cred că-s două motive pentru care românii nu vor să-și dea organele:
- Zgârcenie – Păi ce, tu ai muncit mult să ai rinichi așa frumoși. Ce, mori și-l primește altul pe degeaba? Ce-ți iese la combinația asta? Păi bravo tată, ăla se alege cu o viață nouă, face reclame la Catena (aham…) și tu rămâi cu o cicatrice oribilă în mormânt de să te râdă toți vecinii de cimitir. Așa ceva…;
- Religia – Fiind o țară majoritar creștină unii apelează la biblie când au de luat decizii majore (căsătorie, homofobie, donarea de organe). În biblie nu scrie să-ți dai organele după moarte. Probabil pentru că-n perioada aia nu se făceau astfel de operații complicate, dar ce mai contează. Dacă la cina cea de taină Iisus își împărțea organele, nu pâine și vin, altfel stătea treaba: „Și luați acest țesut cutanat și valvele cardiace, căci acestea sunt trebuincioase unor copii”.
Dar să nu uităm și faptul că tu mori și n-apuci să spui că vrei să te-mparți după moarte. Așa că rudele rămân cu decizia. Se pare că mulți apropiați refuză transplantul. Cum să-și lase rubedenia răsfirată prin alte organisme?
Lasă-l domnule întreg, să putrezească „ca la carte”.
Motive de refuz? „Nu-i mort”. Sunt multe metode prin care-ți dai seama că-i mort. Mișcă? Gândește? Mai poate merge la muncă să predea proiectul ăla urgent? Nu? E mort.
„Nu vreau să dau organele copilului la oameni bogați”. Eh, nu te mai crampona atât. Măcar așa poate să simtă și el gustul de caviar și un scaun de Ferrari sub fund. Dacă vrei să ajuți săracii nu trebuie să folosești organele rudei ca monedă de schimb.
„Cred că pe liste se fac aranjamente”. Steaua nu face blaturi, Dragnea e cinstit și Trump e sănătos la cap. Aia e, csf, ncsf! Roagă-te să n-ajungă organul ăla în Tăriceanu sau Dan Voiculescu.
Acestea fiind zise, dacă n-ai lăsat nimic important umanității (și-s șanse mari să nu faci asta pentru că 95% dintre noi suntem mediocri, doar supraviețuim), lasă și tu un organ altuia. Poate-l folosește mai bine.
Uite, eu donez următoarele (în caz de Big Bang ferește!):
- Două bucăți rinichi – stare bună, curați, dar pretențioși. Apare cu recurență plajă de la apa minerală și sucurile acidulate;
- Plămâni, două bucăți – fumat ocazional, de fițe, mentolate. Rezistenți la efort susținut, pedalat, alergat, înot;
- Inimă, una bucată –bate bine, ține ritmul, nu ține ranchiună;
- Ficat, una bucată – se ține foarte bine, nu trăncăne, nu bate. Poate puțin șifonat în liceu prin Argentin și Club Fire;
- Pancreas, una bucată – nu știu care-i faza cu el. Nu ne-am întâlnit, dar cred că-i bine. N-am acuzat niciodată dureri de pancreas;
- Țesut osos, la kilogram – oase frumoase, albe, curate. Nu-s rezistente, dar bune pentru manechine și domnișoarele care vor glezne subțiri;
- Țesut cutanat – luați și pielea de pe mine;
- Valve cardiace – nu vreau să mă laud, dar unii au spus că-s adevărate pistoane de Maserati.
P.S. – donați și sânge. Că-i nevoie.
