Dragoș Pătraru dă de pământ cu Digi 24, televiziunea sub umbrela căreia își difuzează emisiunea. Îi critică pentru lipsă de transparență și evitarea unor subiecte de interes public. Pătraru nu-i la prima ieșire împotriva angajatorului.
Tolontan spune de nenumărate ori că Antena 3 și o parte din colegii de trust fac propagandă și aproape că recunoaște cu vocea interioară că Voiculescu e o scamă umană.
De ceva zile bune apar știri cu și despre polițiști, ori altă categorie de bugetari, oameni care filmează neregulile de la muncă, le postează pe Facebook, suportă mustrarea șefilor și apoi se revoltă în fața nedreptății. Unii au curaj să-și critice șefii pe net, sătui.
Să fie ăsta un model care începe să prindă caimac? Încep românii să se revolte împotriva șefilor? Mușcă mâna care-i hrănește?
Hai s-o vorbim.
Cândva am lucrat pe un proiect foarte interesant prin care un site propunea o abordare îndrăzneață celor care-și căutau un nou loc de muncă. Folosind o serie de teste psihologice puteai să afli ce fel de șef ai putea fi.
Răspundeai la o serie de întrebări și apoi aflai dacă ești genul comunicativ, prietenos, potrivit pentru munca în echipă, un lider locomotivă, ori unul motivațional.
Din păcate testele alea nu-ți spuneau nimic despre latura ta întunecată. Nici nu cred că au cum, pentru asta-i recomandat psihologul. Dar e bine de știut dacă ești sadic, dacă ai o latură agresivă, ori dacă, pur și simplu, te doare-n fund de alți oameni și vrei doar profit, profit, bani și iar profit.
Și aici ajungem la șefii oribili de care, inevitabil, ne lovim în viața noastră de angajați. Doar cine a intrat în șomaj după bacalaureat, ori cine a primit un loc în board-ul directorial după bac nu știe ce-i aia șef oribil.
Șefii sunt de două feluri. Buni și răi. Ăia buni sunt rari precum șoferii educați de BMW din Giurgiu cu numere bulgărești. Ăia răi sunt precum bolile venerice. Îi ai, unii lasă semne, alții provoacă mâncărimi periodice și, cei mai oribili, provoacă moartea pasiunii. D-aia ajungi acasă și spui „iubire, nu în seara asta. Mi-a dat șeful meu deja…”.
Românii au început să vadă și mai ales să audă despre cum e pe afară. Și acolo-s patroni abuzatori, dar siesta-i siestă, nu-ți sună telefonul de muncă în weekend și vacanța-i sfântă, nu negociabilă. Cel puțin așa auzim noi de aici, din Est.
În pipota muncită a celor care se salahoresc zilnic pentru limuzina unui ipocrit care nu-i în stare să mimeze un „felicitări” se mijește un sentiment de „auzi bă? Mă cac pe job-ul tău! Mai bine viu cu mai puțini bani decât mort pentru banii ăștia!”.
D-aia unii se apucă să vândă fulare tricotate pe Facebook. Îi bucură mai mult asta, ba chiar îi face să se simtă și utili. Unde mai pui că-n ziua de azi, cu puțin talent și multă ambiție, poți face bani din blog, vlog, Facebook, Instagram.
Am început cu Pătraru și Tolontan, dar ei nu sunt (neapărat) exemple de urmat. Nu pentru toată lumea. Ăștia-s doi care vor putea lucra în multe alte locuri pentru o pâine bună, spre deosebire de cei mulți care nu-și pot refuza luxul supraviețuirii pentru un moft moral.
Dar poate, POATE, cu puțină atitudine vor înțelege și patronii că vederea stricată cu orele în calculator nu se reface cu două săptămâni de peisaje bucolice. Coloana nu se îndreaptă cu o întindere timidă a salariului.
Și vorbesc doar despre biropați, că-i văd pe la metrou, fără să mai menționez de celelalte categorii.
Încearcă să te gândești la tine, corpul și mintea ta, așa cum se gândește patronul la profit.
