Am postat acum două zile un text despre dubiosul din tren care a agresat o femeie. Apoi acuzatul m-a contactat și mi-a oferit un interviu în exclusivitate.
S-au inflamat spiritele, unii oameni ajungând la concluzia (greșită) că-l apăr pe Scripcariu. Acum trebuie să detaliez ce am vrut să spun ca să nu mă ostracizeze societatea și să nu mor aruncat în ghena Facebook-ului.
-
Bun, dacă femeia a fost agresată e nasol.
Din păcate pentru tot acest scandal, s-a dus la Poliție târziu. Abia miercuri (conform postării ei de pe Facebook). Cam târziu, după mine, pentru un caz de agresiune așa grav cum îl descrie. Nu știu ce a așteptat….
Când mă tot repet că „Facebook-ul nu-i instanță” mă refer la faptul că degeaba îl beștelim pe unu și altul pe net dacă justiția nu-și face treaba.
„Și ce o să facă Poliția?”. Dacă plecăm cu gândul ăsta mai bine închidem instituția și ne facem dreptate singuri. Prindem misogini pe stradă și îi scalpăm.
Conflictele internautice au tendința să se stingă. Oricât de oribil e lucrul pe care-l faci, în vreo 2-3 săptămâni uită lumea de tine. Și dacă au uitat și tu n-ai avut de suportat decât câteva mesaje injurioase înseamnă că n-ai învățat nimic. Amenințări cu moartea mi-am luat și eu de la o grămadă, dar într-un final s-au liniștit. Oamenii uită, se plictisesc.
D-aia o spun tuturor: ți-a făcut cineva o nasoală? Nașpa. Mergi la Poliție și apoi pune pe Facebook. Că eu n-o să-ți țin minte toți cretinii care te abuzează, dar avem un organ plătit să monitorizeze cretinii, să-i amendeze, să le facă ce e de făcut.
Ai fost la Poliție și ai avut o experiență nașpa? Pune pe Facebook și mergi la Poliție. Că nu-s toți așa cum îi vezi în glumele cu Garcea.
Concret: nu vă limitați doar la public-shaming. Dacă omul vea atenție o să-l doară în noadă de rușinea internautică. Poate îi place . Cine știe.
O să spuneți că viața lui Scripcariu o să fie mai grea acum. „Nu-l mai angajează nimeni”. Dacă-i bun pe treaba lui – nu știu care-i aia – o să fie angajat. Dar fie, să zicem că o să ajungă vidanjor din cauza postării de pe Facebook: la ce o să ajute? O să fie frustrat. O să trăim într-o societate cu (încă) un om nervos și frustrat. Pe lângă mulți alții. Hai să facem grupul MA (Misogini Anonimi) și să-i ajutăm pe toți ăștia să treacă peste problema pe care o au în legătură cu femeile. Zic și eu.
Mers la Poliție, amendă, înscris într-un program de conduită civică, monitorizare. Dacă există. Oricum, ceva să-l aducem pe calea bunului simț pe „misogin”, oricare e acela.
Și să știți că discuția asta e mai lungă. Implică înțelegerea speciei din care facem parte, poziția femeii, perpetuarea unui rol masculin, educație, metehne. Nu putem șterge cu buretele mii de ani de „rol feminin/masculin” cu o postare pe Facebook. D-aia e nevoie de legi, educație, implicare, pedepse. Suntem animale, învățăm. Conștientizarea e un lux.
Dar legat de Facebook-shaming, am să mă gândesc de n ori mai mult atunci când vreau să pun pe Facebook o întâmplare nasoală. Cred că-i mult mai bine să nu mai pun poze, mai ales poze cu fețe. Înainte făceam și eu teribilisme d-astea, dar pentru o ceartă în trafic/tren/la coadă nu merită. Pentru că e posibil să nu gândesc lucid la nervi.
-
Lumea are proasta impresie că nu ne ieșim din pepeni.
Și bine, n-am să vorbesc despre pepenii voștri, ci despre ai mei. Poftim, mă spovedesc internautic: sunt un șofer coleric.
Consider că șofatul este o responsabilitate crucială. Ai vieți pe mâini. Nu-i de joacă. Așa m-a învățat tata, șofer profesionist.
În 99% din cazuri sunt un om calm la volan, conduc pensionărește (spre disperarea prietenilor care-mi spun să mă grăbesc și „să bag și a 5a că-i legal”), caut să respect fiecare regulă, să parchez unde nu încurc, ori s-o las la 10 străzi distanță dacă simt eu că acolo e cel mai bine.
Dar există acel 1% când explodez.
Mă enervez de la soare, de la o unghie crescută-n carne, de la o problemă de stomac. Și aș putea conține disconfortul ăsta dacă un j***s m***t n-ar trage de volan brusc și nu mi-ar pune viața în pericol. Ori dacă o p****a p***i n-ar frâna brusc în fața mea, dorind să parcheze pe prima bandă că acolo are ea treabă.
Și atunci îmi ies din sărite. Înjur. Nu mă dau jos la bătaie, dar spun cuvinte de ocară, trimiteri la origine și sudalme. În cel mai bun caz întreb răspicat cât a costat șpaga pentru carnet.
Chiar ieri, înainte să scriu textul ăsta, era să intre o șoferiță-n mine, eu fiind pe bicicletă. Ea n-a știut să abordeze o intersecție cu semaforizare separată pentru virajul la stânga și a oprit milimetric de mine. Ciudat, tot ea era nervoasă și se rățoia la mine. Ceilalți șoferi o dezaprobau nervos. M-am enervat. Am înjurat.
Am zis de cele sfinte.
Apoi mi-a părut rău, că „e femeie și e sensibilă”. Apoi nu mi-a mai părut rău pentru că tuta aia era să mă lovească/omoare și nu-mi pasă că e femeie, la volan ești șofer. Se-nțelege?
E, acum mă imaginez fotografiat de o astfel de victimă a nervilor mei, postat pe Facebook și beștelit online.
Oho, și sigur apar și alte păreri despre mine. Își vor aduce aminte și alții că le-am furat mașinuțele-n copilărie, una că și-a luat papucii prin facultate, ori alta că a fost înșelată în clasa a IX-a. Și de acolo o să scrie mare pe fruntea mea „George Nenorocitu`”.
Cum aș reacționa la valul ăsta? Evident că nu aș răspunde. De rușine, teamă, anxietate. Multe. Sunt valuri de lături și n-ai ce să mai cureți de la 1000 de share-uri în sus.
Și uite așa aș putea să mă pierd.
Avantajul meu (așa mi s-a spus) e că-mi conștientizez problemele. Cică ăsta-i primul pas. Apoi să mergi la psiholog.
Sunt bine. Eu stau săptămânal pe un fotoliu și-mi dezgrop trecutul ca să n-ajung niciodată un exemplu negativ pe internet și în viața reală. Măcar încerc. Dar bine, sunt mai norocos, am fost tras de mânecă la timp.
Eu cred că suntem cu toții dereglați. Dar uităm de problemele noastre că-s mai share-uite ale altora.
Un răspuns
Temerile dumneavoastra sunt in foarte mare masura indreptatite. Cand o femeie minte sconteaza atat pe spirjinul neconditionat al femeilor, n. b. de ce ar renunta la o cutuma favorabila care le asigura in orice imprejurare castig de cauza, dar din pacate si pe cel neconditionat al barbatilor, dintr-o totala lipsa de solidaritate si mimimala reflectie, acestora fiindu-le un stimulent mai puternic ipostazierea favorabila de moment, in cavaleri providentiali si in minti obiective (pasamite nu tin subiectiv cu propria tabara), decat potentialul pericol ca mai devreme sau mai tarziu, cine stie cand, pot cadea la randul lor victime ale aceluiasi tavalag. Sunt prea convinsi ca lor nu li poate intampla nimic din toate acestea, astfel incat atunci cand chiar li se intampla, devin prea rusinati in a-si recunoaste propria prostie si, in plus, un barbat lamentandu-se … apai asa ceva nu se face ! E suficient sa spun ca in atare circumstante lesnicioase, spre deosebire de barbati, o femeie nu va lansa niciodata in incheiere o invitatie indirecta spre audierea si a celailalte parti implicate sub o formula uzuala de gen ( „dar desigur aceasta este perspectiva mea asupra celor intamplate”), ci isi va postula impetuos, fara temeri inutile de nereusita, afirmatiile drept adevar absolut. Daca barbatii ar pastra un echilibru firesc spunandu-si acel onest „Nu stiu !” pana cand femeia isi si demonstreaza acuzatiile, caci oricat de rau ne-ar parea sau de durerors de acceptat ar fi, exista doar un singur Drept pentru toata suflarea, iar daca noi, barbatii, murim cu dreptatea in brate in lipsa de probe, ba ne mai facem si susceptibili de calomnie, nu vad nici de ce femeile ar forma categorie aparte, pretextul sub care ar fi ele exceptate, atunci am poate am scadea procentual cel putin un gen de abuz. Mai ales cand exista suspiciuni rezonabile si suficiente pentru a ramane neutru. Imi cade foarte la indemana exemplul cu aparenta unui viol din articololul autorului, caci imi rezuma alegatia la o simpla fraza: as fi profund indurerat daca i s-ar intampla un viol unei membre a familiei, unei prietene, cunostinte si oricareia in cele din urma, dar as fi la fel de distrus daca as fi acuzat pe nedrept de vreunul !
Revenind in incheiere asupra sintagmei „suspiciuni rezonabile”, formularea celor mai firesti intrebari nu echivaleaza nicidecum unei antepronuntari, ci foloseste cel mult unei juste abtineri.
In privinta acuzatoarei:
1. Individa s-a blocat pe moment dar nu intr-atata incat sa-i faca totusi o poza pentru o actiune viitoare ?
2. Acelasi soc violent de moment nu o incapaciteaza insa in a-i umili pe amandoi, atat pe el cat si pe „stockholmista”, sotia acestuia, prin intrebarea daca-i mandra de „specimenul ei”;
3. Acelasi soc produs de acest individ astenic (relaxat si zambaret in fotografie ) a paralizat-o atat pe ea, pe prietena ei insotitoare si pe toti cei din jur, astfel incat nimeni n-a mai avut curajul sa sesizeze evenimentul la prima trecere a conducatorului sau patrulei PF. In schimb are credinta ca politia o poate ajuta acum in lipsa unor martori ?
4. Acelasi soc de moment s-a dilatat intr-unul prelungit de cateva zile, o timiditate care a impiedicat-o sa sesizeze politia, dar nu si sa-l desfiinteze furibund pe Facebook ?
5. O plangere depusa doar dupa succesul prealabil obtinut in media;
6. In lipsa unor martori cea mai probabila urmare va fi „cuvantul unuia contra cuvantului celulalt” si in pas urmator inchiderea plangerii din lipsa de martori si probe la cateva luni sau ani dupa. O actiune de zero risc din perspectiva ei, insa o dauna totala de imagine deja obtinuta in privinta lui. Win-win situation daca acuzatul nu intreprinde imediat absolut.
Din perspectiva acuzatului:
De ce nu o actioneaza imediat in judecata, acum cand cazul inca mai este in atentia media, stiind ca ea trebuie sa-si demonstreze acuzatia ?
Din punctul meu de vedere au existat suspiciunile rezonabile si suficiente pentru a nu interveni antepronuntator in favoarea acuzatoarei si implicit in detrimentul acuzatului.
Multumesc pentru rabdare !