Se făcea că eram într-o seară. Pe la orele 22. Discutam cu domnița despre ce să mai mâncăm, ce să gătim. Nu că n-am lua masa-n oraș, dar uneori nu ne place chestia asta în care te duci într-un loc, stai pe scaun și vine totul în fața ta fără efort.
E super când transpiri în fața unui aragaz, îți curg ochii după cepe și la final te complimentezi singur în timp ce înghiți cu noduri.
Revenind.
Este ora 10 noaptea și vorbim despre mâncare. De nicăieri o aud: „o știi pe Jamila?”. Până-n momentul ăla n-auzisem în viața mea de Jamila. Numele îmi suna a ceva cântăreață din Republica Dominicană, vreo vedetă care cântă un alt fel de „Despacito”.
Un click pe Youtube mai târziu și eram în bucătăria Jamilei. Făcea nuci. Nuci d-alea, din copilărie. Coji din aluat, coapte într-o tigaie cu găuri cum n-am mai văzut de la bunica. O vedeam pe Jamila cum frământă coca pe masă, cu mâinile ei de femeie gospodină (e un compliment, adică n-avea manichiură de florăreasă).
Pofta de mâncare gătită creștea cu fiecare minut.
Am mai deschis un clip. Cartofi țărănești! Nu știam de unde să cumpăr ingrediente la ora aia să-mi fac o porție după rețeta Jamilei. Și pentru că nu mă puteam abține din această auto-tortură culinară, am mai deschis și alte video-uri. Rețete peste rețete, toate frumos explicate, aparent ușor de făcut și de înțeles.
M-am dus la culcare cu pofta-n gât, dar cu planuri mari pentru a doua zi.
La primele ore m-am oprit în Piața Obor, căutând o tigaie cu găuri pentru „nuci”. Am dat 45 de lei pe un astfel de gadget revoluționar.
Am cumpărat ingrediente pentru încă 2 rețete jamiliene și am purces încrezător spre bucătărie.
Domnița s-a apucat de mâncare, eu de mult așteptatul desert. Ea s-a descurcat splendid, cu viteză, intuiție. A și improvizat pe ici-colo, a adus o notă personală cartofilor.
La mine situația arăta altfel. M-am umplut de nucă măcinată și biscuiți. Calculam la milimetru ingredientele, dar cumva n-arăta ca-n rețeta Jamilei.
Partea cu adevărat hardcore a fost când a trebuit să fac cojile. Adică să pun mici guguloaie de aluat (n-aveți idee câte au fost la număr…) în forma cumpărată din piață. Tigaia minune a cedat după vreo 5 minute, semn că n-am cumpărat vârful de gamă. A trebuit să improvizez și să mă contorsionez pentru propriul amor culinar.
Într-un final am reușit. După vreo 3 ore. N-am mai mâncat, eram sătul de atâta muncit la ele.
Dar am ajuns la două concluzii:
- Munca de gospodină e incredibil de grea. Acum îmi dau seama cât efort depunea mama și bunica pentru a pune în fiecare zi masa. Dacă mai voia cineva desert, plus curățenie… când să te mai relaxezi și tu la o telenovelă?
- Jamila are un super canal de Youtube. Îl recomand. Nu când ești flămând și ai cămara goala.
Felicitări.
P.S. – târziu am aflat că Jamila e celebră și premiată. Mă simt ca-n momentele când descoperi The Beatles la 40 de ani.
3 răspunsuri
Da, intr-adevar munca de gospodina e extraordinar de grea, si dupa cum zicea un profesor de economie de la ASE, si una din cele mai prost (ras)platite.
Eu nu sunt deloc cu gatitul, bucataria noastra e dulap de haine :)) Dar stau in centru si am multe optiuni la indemana, mananc ciorba mai des ca ai mei 😀 Iar acum cu Mega Image-urile mari cu multe produse gatite e si mai usor.
De Jamilla culmea am aflat de la un baiat, are fani de toate genurile si de toate varstele. Mai ales acum cu veganismul parca a redevenit in trend gatitul.
Eu o urmăresc pe Cămilă. Imi place sa gătesc ceea ce prezintă ea
Jamila **** autocorectorul este de vina